Grigore Alexandrescu (22 februarie 1810, Târgoviște – 25 noiembrie 1885, București)
S-a născut la Târgoviște, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își pierde ambii părinți, rămâne orfan și se mută la părintele Ieremia, unchiul lui din București. În anul 1831, este înscris la școala de limba franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant.
În 1832, școala lui Vaillant este inclusă în școala „Sf. Sava”, devine astfel elev la Colegiul Național „Sfântul Sava”, fiind coleg cu Ion Ghica (economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic). Un timp va locui acasă la Ion Heliade Rădulescu, cel care-i va publica, la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, poezia „Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și primul său volum de poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii traduse și originale.
În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în 1837 și se întoarce la București. Timp de trei luni este întemnițat din pricina unor scrieri „Anul 1840” și „Lebăda și puii corbului”. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului „Poporul suveran”, iar în 1856, este membru al Comisiei Centrale de la Focșani.
În 1859, după suirea lui Alexandru Ioan Cuza în scaunul Principatelor Unite, Grigore Alexandrescu a ocupat mai multe posturi importante: director al Departamentului Cultului şi al Instrucţiei Publice şi apoi ministru ad-interim al aceluiaşi Departament. În 1860 a fost trimis din nou la Focşani ca membru al Comisiei Centrale, fiind numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 30 martie, odată cu Ştefan Golescu, Manoil Angelescu şi fostul clucer Evghenie Predescu, precizează istoricul focşănean Horia Dumitrescu. În Comisia Centrală de la Focşani, Grigore Alexandrescu a lucrat alături de reprezentanţi din Muntenia şi Moldova şi era răsplătit pentru munca sa cu 5.000 de lei pe lună, din care 2.000 de lei erau socotiţi ca subvenție.
A murit sărac la București în anul 1885. Într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, Vasile Alecsandri deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.” Se referă la faptul că ultimii 25 de ani de viață ai lui Grigore Alexandrescu au fost marcați de alienare mintală.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice sub influența lui Lamartine. După o călătorie în Oltenia alături de Ion Ghica scrie una dintre cele mai reușite meditații, Umbra lui Mircea. La Cozia. Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală etc.).
Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
Volume publicate în timpul vieții: Poezii (1832, 1838,1839, 1842), Fabule (1832, 1838), Meditații (1835), Memorial (1842), Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847), Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)
Privighetoarea şi măgarul
Nenorocita privighetoare / Cânta-n pădure a ei durere, / Natura-ntreagă da ascultare, /Tot împrejuru-i era tăcere. /Alţii în locu-mi ar descri poate /Acele tonuri neimitate, / Glasul acela-nmlădietor, / Ce c-o-ntorsură lină, uşoară, / Treptat se urcă şi se coboară, / Plin de simţire, plin de amor./ Eu vă spui numai că despărţirea / Şi suvenire pline de jale, / Că nedreptatea, nelegiuirea, / Erau sujetul cântării sale. / Un măgar mare ce-o ascultase, / Şi ca un aspru judecător / Capul pleoştise, sau ridicase / Câte-o ureche,-n semn de favor. / Ieşi-nainte să-i dea povaţă, / Şi c-o neroadă încredinţare: /„Am fost, îi zise, aci de faţă,/Dar, zău, nu-mi place a ta cântare. / Cu toate-acestea, am nădejdi bune, / De nu îţi pare lucru prea greu, / La nişte reguli a te supune, / Luând de pildă cântecul meu.”/Atunci începe cu bucurie / Un cântec jalnic şi necioplit, / Încât de aspra lui armonie, / Toată pădurea s-a îngrozit. / Privighetoarea, fără sfială, / Zise: „Povaţa e în zadar; / Căci de-aş urma-o, nu e-ndoială / Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.
Pușa ROTH este scriitoare, membră a USR, jurnalist, membră a UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…
Facebook
WhatsApp
TikTok
