Chibritul
Pentru a fi mai convingătoare, vorbind despre chibrit, am să încep chiar cu o poezie, una plină de umor, de amor, dedicată acestui micuţ obiect, care, vrem sau nu vrem, a revoluţionat lumea. Poezia scrisă în stilul inconfundabil al lui George Topârceanu, intitulată „Balada chibritului”, este o poveste cu tâlc, de haz şi de necaz.
„Locuiam într-o odaie/ La al patrulea etaj,/Strada Universităţii, /Casă mare cu grilaj.//
Casa asta, din păcate, /C-un proprietar bigot,/N-avea electricitate/Dar încolo avea tot://Scări, balcoane, coridoare /Şi, ca-n orice case mari,/Cu apartamente multe –/ Fel de fel de locatari.//Într-un rând, venind acasă, /Noaptea, de la cinema,/La parter, pe întuneric,/Aud paşi în urma mea.//Şi-o uşoară siluetă /Îmi vorbi abia şoptit:/– Dacă nu sunt indiscretă, /Domnule, n-ai un chibrit? //O fi tânără? Frumoasă?/ Doamnă măritată, sau?/Fără multe marafeturi, /Scot chibritul şi i-l dau.//Urc apoi o scară-n fugă /Dar când trec prin coridor,/Drept în faţa mea o uşă /Se deschide-ncetişor./Şi prin crăpătura uşii /Scoate capul blond, sburlit,/O duduie somnoroasă: /– Domnule, n-ai un chibrit?/Pe-asta o cunosc eu bine: /E frumoasă ca un paj,/Oservesc la repezeală /Şi mai urc înc-un etaj.//Când, prin razele de lună /Ce treceau printr-o perdea,/Ce să vezi? O doamnă brună/ Îmbrăcată-n pijama.//
Este Ea! Chiar Ea! –/Femeia după care mă topesc/De vreo zece zile-ncoace /Şi nimica nu-ndrăznesc!//N-aveam încă cunoştinţă: /„Scuză-mă dacă-mi permit,/Soţul meu e dus de-acasă, /N-ai matale un chibrit?”//Un chibrit? Ce fericire,/ Mai aveam vreo două-acum,/I-aş fi dat chiar patru dacă /Nu făceam risipă-n drum.//Altă scară, cea din urmă,/ Pe culoar aud un zvon,/Ce-i? Un drac de fată-n casă,/ Numa-n bluză şi jupon.//Mă opreşte cu sfială: /– De nu sunteţi prea grăbit,/Mă iertaţi de îndrăzneală,/ V-aş ruga – Ce?– Un chibrit.//Trebuia să-i dau că altfel /Asta-mi scoate vreun ponos,/ Scotocesc prin buzunare,/ De necaz le-ntorc pe dos:/„Am găsit o gămălie, /Doar atât, îmi pare rău,/Nu ştiu dacă s-o aprinde. /S-a aprins? Norocul tău!”//Când, în fine, ajuns-odată/ În odaia mea: tablou!/O amică (are cheie) /M-aştepta ca pe-un erou://„De trei ceasuri stau în beznă,/ Zice, eşti nesuferit,/Sunt grozav de enervată,/ Scoate fuga un chibrit.”//Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare /Ţandăra, curat pârjol:/„Ce-s eu fabrică de fosfor?/ Sunt regie? Monopol?//De când am intrat în casă/ Tot chibrit, chibrit, chibrit,/Dracu` să vă ia pe toate, /Nu mai am, le-am isprăvit!”
Cam asta e „teoria chibritului” în versiunea lui George Topârceanu, la modul poetic, desigur! Restul e istorie, după ani de cercetare în laboratoarele lumii.
Ehei, doamnelor şi domnilor, aceasta era epoca în care chibritul mai era încă la mare cinste, dar să ne gândim ce făceau strămoşii noştri în perioada în care frecau două lemne uscate până se aprindeau sau, mult mai devreme, prin scânteia produsă de amnar şi cremene!? Pare greu de crezut, dar aprinderea prin scânteie a durat până în secolul al XIX-lea. Predecesorul chibritului a apărut în China în jurul anului577. Bețișoarele erau din lemn de pin impregnate în sulf. În secolul al XIII-lea, fabricarea acestor beţişoare a căpătat amploare, mai ales în zona orașului Hangzhou.
Înainte de apariția primelor chibrituri, focul era obținut cu ajutorul unei lentile care să concentreze soarele pe iască, o metodă care putea fi utilizată numai în zilele însorite. În 1669, alchimistul Hennig Brand, examinând urina, descoperă fosforul alb. În 1786, chimistul francez Berthollet descoperă cloratul de potasiu. Una dintre formele chibritului modern a constituit-o invenția francezului Jean Chancel, asistent al chimistului Louis Jacques Thénard. Amestecul inflamabil conținea clorat de potasiu, sulf, zahăr și cauciuc. Aprinderea se realiza prin scufundare într-un recipient de azbest care conținea acid sulfuric. Aceste chibrituri au început să fie produse pe scară industrială în anul 1812, dar cu toate că ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau două inconveniente serioase. Manipularea recipientului de sticlă cu acid sulfuric precum și posibilitatea de a se produce o explozie din cauza dioxidului de clor ce lua naștere din reacție. Cu toate acestea, metoda a reprezentat un progres pentru acea perioadă, chibriturile fiind fabricate până prin 1845. Primul chibrit, asemănător cu forma actuală, cu aprindere prin frecare, se datorează invenției chimistului englez John Walker. Acesta a reluat lucrările din 1680 (pe atunci fără vreo aplicație practică) ale savantului Robert Boyle privind utilizarea fosforului și a sulfului. Walker realizează un amestec de sulfură de antimoniu, clorat de potasiu, cauciuc și amidon. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie abrazivă. John Walker a prezentat aceste chibrituri pentru comercializare, la data de 7 aprilie 1827, într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă. Aceasta este prima etichetă de cutie de chibrituri.
Pușa ROTH este scriitoare, membră a USR, jurnalist, membră a UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…
Facebook
WhatsApp
TikTok
