Treceam deunăzi pe lângă Dealul Filaret şi am trecut pe lângă staţia Cuţitul de Argint, dar şi pe lângă Biserica Cuţitul de Argint, cunoscută sub numele de Bărbătescu Nou şi m-am întrebat care o fi legătura între un lăcaş de cult ortodox şi cea mai veche unealtă din istoria omenirii? Nu am căutat răspuns la această întrebare, ci m-am gândit la vechimea de când lumea a cuţitului. Aşa sare omul de la o idee la alta, uneori cu folos, alteori de dragul de a mai face o repetiţie din istoria devenirii noastre. Stau şi mă întreb că dacă omul n-ar fi avut cuţit, din piatră, din bronz, din silex, din lemn, din oţel, ar mai fi fost ceea ce este astăzi?
Cuţitul, doamnelor şi domnilor, reflectă cultura şi istoria unei ţări şi am putea da câteva exemple spre a ne convinge că e purul adevăr. Ca exemple pot fi cuţitele bolo, ideale pentru a se tăia trestia de zahăr şi a face drum în jungla din Filipine, macetele din America de Sud, ideale pentru a înainta prin jungla deasă, cuţitele nordice ce reflectă foarte bine condiţiile din nordul Europei, cu lama, în general, mai scurtă şi mâner din lemn pentru a putea fi folosit cu mănuşi etc.
Aflăm din diverse istorii că în Evul Mediu, nobilii care organizau dineuri şi mese festive nu ofereau şi tacâmurile. Fiecare oaspete îşi aducea propriul cuţit, pe care îl folosea pentru a tăia mâncarea, folosit şi pe post de furculiţă, dar şi cu rol de scobitoare. Vă imaginaţi cum ar fi să mergeţi la petrecere cu cuţitul în buzunar, ca mai apoi să vă scobiţi cu el în dinţi? Acum, în mileniul trei, pare o năzdrăvănie, însă atunci intra în firescul cotidian. În anul 1669, regele Ludovic al XIV-lea*), regele Soare, cel căruia îi datorăm sintagma „Statul sunt eu!”, a hotărât că vârful ascuţit al cuţitelor este ilegal şi a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf.
Motivul pentru care a luat această decizie cunoaşte mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violenţa, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuţitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuţitul nu mai este necesară, odată cu răspândirea furculiţelor, acţiune încheiată după anul 1600. Odată cu apariţia aparatelor de tăiat şi feliat, bătrânul şi mult prea utilul cuţit începe să-şi piardă utilitatea, mai ales în industria alimentară. Asta poate să fie doar o părere personală, că mai tot timpul am câte o mică ciupitură pe la mâini, evident, din pricina şmecherului cuţit pe care nu pot să-l stăpânesc niciodată.
Cine ar fi crezut că obiectul cu pricina -„dușmanul mâinilor neîndemânatice”- e de genul neutru: un cuțit, două cuțite!…
*) Ludovic al XIV-lea (5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye–1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franței și al Navarei. A condus Franța vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.
Pușa ROTH este scriitoare, membră USR, jurnalist, membră UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră