LUMEA CU MASCĂ – Constantin CIUCĂ – Regele cu pene

Oameni literatură… Există oameni care au tatuată în privire, limpede și foarte lizibil, întreaga poveste a vieții lor. Te uiți în pupilele lor, în albul lor, în pielea pleoapelor și le citești acolo jocurile copilăriei, visele și iubirile adolescenței, reușitele și nereușitele maturității. Captivi în orbite, ochii lor sunt o memorie la vedere pentru oricine știe să citească.

 

Cum să crești mai repede… Când aveam unsprezece ani, ca să cresc mai repede mă foloseam de Mișko, băiatul doamnei Strugario, care avea corn de aur. La şcoală Mișko nu lua decât note foarte proaste dar nici doamna şi nici domnul Strugario nu îl certau pentru asta. Cornul lui strălucea de îţi lua ochii pentru că era de aur curat. Nu ştiu cât de bine cânta dar pentru că în mintea mea ideea de corn se lega de ideea de vacă, mi se părea că sunetele pe care le scoate și care se auzeau prin perete până în sufrageria noastră imită destul de corect mugetele de vacă şi de aceea mi se părea că de fapt cântă bine. Că se pricepe, adică. Când ai numai unsprezece ani, ca mine, şi nu ajungi cu degetele la bara de bătut covoare nici dacă te ridici pe vârfuri şi sari, faptul că un băiat de treisprezece ani care suflă într-un instrument de aur acceptă să joace fotbal cu tine este o încurajare explicită că şi tu, cândva, vei împlini treisprezece ani. Mai repede, de exemplu, decât dacă te-ai juca cu un băiat de nouă ani. Sau chiar de zece. Iar eu aveam nevoie să împlinesc treisprezece ani. Simțeam peste tot în mine, ca pe un sifon pișcător, nevoia de a împlini treisprezece ani. Jucându-se cu mine, Mişko îmi promitea mereu, fără ştirea lui, că voi împlini curând treisprezece ani. El stătea în poartă iar eu şutam. Nu se arunca deloc după minge pentru că era gras şi puturos iar lucrul ăsta îmi convenea de minune. Faptul că reuşeam să îi dau goluri unui băiat de treisprezece ani nu numai că mă făcea să alerg mai repede după minge şi să mă cred un fotbalist foarte bun dar îmi dădea şi o perspectivă de viitor ameţitoare. Adică eu, de unsprezece ani, dădeam goluri unui băiat mai mare, de treisprezece ani! Mă încuraja enorm! Eram sigur că în viață voi ajunge ceva mare. Poate aviator. Sau căpitan. Sau poate chiar ceva la televizor!

 

Roșu și negru… Am stat, cu ani în urmă, într-un un hotel din Cluj unde era atât de frig în cameră încât după numai câteva minute am înțeles de ce peștii congelați au în ochi expresia aceea de sfârșit de lume. La plecare, cianozat și parțial neînsuflețit, am zis că măcar să îmi lustruiesc un pic bocancii. Așa că i-am băgat în peria rotativă din hol. I-am băgat roșii și i-am scos negri. Ne pare rău, știți, aparatul nu are decât cremă neagră, zice, zâmbind puțin încurcată, recepționera din spatele meu.

 

Cerșetorul din Fes (o amintire din Maroc)… În Maroc nu trebuie să ai mâini tăiate sau picioare damblagite, ochii scoși sau țeasta spartă ca să fii un cerșetor de succes. Nuu, asta e valabil doar în barbaria din Europa. Aici cerșetorul este, mai degrabă, un funcționar fiscal care colectează taxa pe simpatie direct pe trotuar. Astfel, când pleacă de acasă, cerșetorul din Fes se îmbracă în hainele lui cele mai bune şi se spală pe mâini şi pe față cu apă de portocale ca să nu miroasă urât și să își îndepărteze clienții. El trebuie să arate bine pentru că, mai importantă decât orice amputație sau infirmitate a trupului, este povestea pe care o ai de spus. Și atitudinea. În Maroc, în afară de femei, nimeni nu muncește. Bărbații care se respectă stau la cafenea, tolăniți într-un scaun de nuiele, sub copertinele decolorate de soare. La povești. Și asta pentru că, după ora zece dimineața, tot Marocul, de la un capăt la altul, devine o cafenea imensă în aer liber în care bărbații vin să bea o cafea, un ceai, un suc de portocale sau un lapte cu banană, să se dea pe spate în scaunele cu speteze rotunjite, cu fața la trotuar, să citească ziare şi să audă povesti grozave. Iar cerșetorul e mereu acolo, printre mese, să le livreze pe cele mai bune. Ehei… Să fi știut eu araba, eram demult un om făcut!

 

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…