Biografia de noapte… Mi-am pus un ceas mare pe peretele din dormitor tocmai pentru a mă obliga să țin cont de orele de somn. Dar, cu timpul, ceasul a devenit un simplu obiect decorativ. Se face zece, apoi se face unsprezece, apoi se face doisprezece iar eu sunt treaz și, cum stau așa pe spate, pe sub pleoape îmi trec oameni și locuri care nu știu de unde vin și unde se duc. Sunt plin pe dinăuntru cu femei și bărbați care, depozitați în carnea mea, își așteaptă rândul să fie visați. Dar eu nu vreau să visez. Nu am deloc nevoie de visele de noapte.
Dimpotrivă, aș prefera ca noaptea să fie doar un fragment de neant, negru și gol, la care să mă cuplez seara și de la care să mă decuplez dimineața. O întrerupere temporară a ființei, fără nicio legătură cu viața mea, intercalată neutru între apus și răsărit. Dar, în loc, noaptea mă invadează și mă populează vise vii, care îmi scriu o biografie de noapte secretă, intensă, paradisiacă sau toxică, apocaliptică sau extatică. Și când îl visez, visul este mai real decât orice realitate trăită cu ochii deschiși. Intens, paradisiac sau toxic, apocaliptic sau fermecător. Mai real și mai acut decât orice realitate trăită cu ochii deschiși, el e o secreție fierbinte a minții care mă invadează și mi se răspândește prin tot corpul urmând același traseu ca al sângelui. Este atât de veridic încât îl port în zilele următoare în cap ca pe o întâmplare adevărată dintr-o biografie a mea, enigmatică, pe care o dorm de la un capăt la altul. O biografie din care nu cunosc decât acele frânturi care mi se arată în vis. O biografie adâncă, alcătuită din bucăți de somn puse cap la cap, în care își trăiește viața un sine de-al meu, necunoscut și straniu care noaptea produce întâmplări modificate, întâmplări care nu au avut încă loc și întâmplări care nu se vor întâmpla niciodată.
O economie de treișpe lei… Pentru că ieri mi se înfundase nasul grav, zic, ia să dau eu o tură pe la farmacie să îmi cumpăr un Bixtonim, să mă bixtonez puțin. Ies în ploaie, mă zgribulesc, îmi ridic gulerul și respirând numai pe gură, ca peștele goupi în acvariu, ajung la farmacia din cartier. Aici, printre rafturile cu pastile, stătea o bunicuță visătoare într-un halat alb ca laptele, din care, din cauza ochelarilor mari pe care îi purta, eu nu vedeam decât vârful nasului și două buze subțiri, date cu ruj sidefiu. Precis că pe mine mă aștepta, pentru că în momentul în care m-a văzut, s-a înviorat brusc, ca o floare udată, a zâmbit și a devenit foarte volubilă și vorbăreață.
– Sărutmâna, zic.
– Bună ziua, domnu’, zice ea amabilă. Cu ce vă servim?
– Un Bixtonim, zic.
Ea zâmbește cu înțelegere pentru lipsa mea de cunoștințe farmaceutică și mă întreabă cu compasiune:
– De care? Cu picurător? Spray? Sau poate Aroma? Olynth?
Zic pe nas:
– Cum adică, de care? Păi, Bixtonim.
– Bixtonim, bixtonim, dar din care? zice ea suavă. Toate au aceeași substanță activă. Depinde doar cum vreți dumneavoastră să v-o administrați.
Să îmi administrez substanțe active?! Hmm… Mă uit la ea:
– Dar dumneavoastră cum vi-o administrați?
Ea zâmbește de parcă am prins-o cu o poznă. Apoi își revine și zice cu aceeași voce caldă:
– Mie nu mi se înfundă nasul. Dar dacă e să iau pastile, prefer să le înghit.
– Păi și eu, zic, cam fără sens.
– Păi, vedeți, zice și ea, la fel de fără sens.
– Păi da…
– Plouă tare, zice ea.
– Plouă, da, zic eu și îmi scot șapca de pe cap să o scutur puțin. Și e al naibii de rece.
– Noi avem centrala pornită permanent aici, zice arătând spre rafturile cu medicamente. Trebuie să păstrăm temperatura.
– E plăcut la dumneavoastră aici, zic, și trag tare pe nas aerul din farmacie.
Zâmbește cu subînțeles.
– Farmacia e făcută ca să te simți bine, nu?
Bunicuța asta simpatică avea perfectă dreptate. Parol! Vorbind cu ea, deja mi se desfundase o nară. Dacă mai stăteam puțin de vorbă cu ea, poate mi se desfunda și cealaltă.
Și făceam o economie de treișpe lei.
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…