Trei zile de după noaptea cu lună plină în care a văzut-o pe Agafya, Hypatios a simțit o sfârșeală în trup și nu s-a mai dus la muncă și nu s-a mai ridicat din pat decât să meargă în fundul curții, să-și facă nevoile la ntoulápa, sub un cedru uscat. Nu spunea și nu făcea nimic, doar stătea în camera lui, pe care o împărțea cu Andreas, lungit și învelit cu o pătură de lână și din când în când i se umpleau din senin ochii de lacrimi. Nu se mai sinchisea să le șteargă și de aceea lacrimile i se uscau pe urmă singure pe obraz. Bătrânul Costa punea dimineața măgărușii în hamuri, își verifica uneltele cu care scoteau piatra și, după ce își făcea trei cruci peste umeri ca să îi ajute fecioara să se întoarcă întregi acasă, pleca îngândurat și întunecat cu Andreas și mergeau în sus pe drumul îngust până ce ieșeau din pădurea lui Paphos și ajungeau într-un loc unde muntele rămânea vânăt și gol. Acolo, lângă o prăpastie mare, se dădeau jos și începeau să bată cu târnăcoapele în coastă ca să desprindă piatra după forma și mărimea de care aveau ei nevoie. Și când o loveau, o făceau cu atâta dușmănie că din ea săreau scântei și se crăpa și se rupea repede, înfricoșată. Dădeau cu așa furie de parcă voiau să își omoare chiar soarta aceea neagră care li se punea mereu împotrivă și îi încerca și îi oropsea peste măsură. Doar că ei nu aveau cum să știe că soarta încă nu le dăduse celor din neamul lui Anaximandros nici a zecea parte din tot ce pregătise pentru ei. Și nici unul dintre ei nu bănuia cât de aproape era grozăvia prin care le era dat să treacă și pe care Hypatios, chinuit de viziuni, o tânguia deja de câteva zile.
– Ce-o fi, tată, cu Hypatios al nostru? l-a întrebat a treia zi Andreas pe Costa în vreme ce măgărușii se opinteau cu piatra spre casă. A astupat fereastra și nu se mai dă jos din pat.
Kosta, care era lângă el pe capra căruței, n-a zis nimic. Doar a tras tare din țigară și a îndemnat măgărușii să meargă. Abia după ce au mai mers minute bune, a aruncat chiștocul, și-a trecut palma prin barba țepoasă, și-a dat pălăria pe spate și a zis, încet:
– După ce descărcăm piatra la Gyorgyos Callimachi, te duci fuga la Hristos Panakis și îl chemi să vină să-l vadă pe Hypatios. Îi spui că am zis eu să lase tot și să vină imediat.
Și apoi au tăcut amândoi și tot drumul nu s-a mai auzit decât scârțâitul osiilor pe care apăsa greu încărcătura de piatră și vântul suflând prin pinii strâmbi din pădurea lui Paphos. Așa au făcut. Au descărcat piatra la Gyorgyos Callimachi, care le-o comandase, au luat banii pe ea, iar Andreas a luat-o repede la fugă pe o cărare dosnică ce cobora într-o vale și ducea drept la casa lui Hristos. Kosta s-a dus în timpul acesta acasă cu măgarii și cu târnăcoapele și s-a dezbrăcat și s-a spălat cu apă din fântână. Și când a ajuns și Andreas cu Hristos Panakis, în teleguța acestuia din urmă, și a intrat cu ea în curte, se înnoptase deja și se lăsase liniștea peste toată Valea Cedrilor de sus de la Panagya până jos lângă mare, la Filousa. Când l-a văzut, Kosta l-a strâns la piept pe Hristos Panakis pentru că îl iubea și îl prețuia, i-a spus în câteva cuvinte de ce îl chemase și pe urmă au intrat toți trei, sfioși ca niște copii, în cameră la Hypatios. Hypatios era întins în patul lui, acoperit cu pătura de lână și citea dintr-o carte cu capul ridicat pe pernă. Când l-a văzut pe Hristos Panakis, cel care îi aranjase așchiile de os și îi făcuse piciorul la loc, a priceput imediat despre ce era vorba și a zis supărat:
– Nu sunt bolnav, Hristos. Nu am nimic! De ce l-ați chemat?
Hristos a zâmbit.
– Ferească Dumnezeu de boală!
– Ferească Dumnezeu de boală! au repetat și ceilalți.
Și s-au așezat tăcuți la masa din cameră, cu scaunele întoarse spre patul lui Hypatios și acum stăteau față în față. De o parte Hypatios în pat, de cealaltă Andreas, Costa și Hristos Panakis pe scaunele de la masă,.
– Ia zi Hypatios, ce s-a întâmplat cu tine? l-a întrebat Hristos. Ori ți-ai mai rupt vreun os de zaci în pat?
Nici că putea să o nimerească mai bine Hristos Panakis cu întrebarea lui. Aluzia la piciorul lui fărâmat de piatră era doar o glumă dar pe Hypatios l-a atins și l-a rușinat. Și-a amintit cum stătuse lungit neputincios în pat toată vara în vreme ce tatăl lui și fratele Andreas își rupeau spinările cu piatra muncind și pentru el, să îi acopere lipsa. Să facă, adică, în doi ceea ce făceau în trei, ca să onoreze comenzile oamenilor și să câștige banii din care se țineau ei și gospodăria. Și dintr-o dată i s-a făcut tare rușine de neputința lui. Ba, mai mult, a înțeles că lor le era teamă că iar o să bolească cine știe cât și o să îi lase iar singuri cu măgarii și cu piatra. Și, văzându-i în mintea lui cocârjați de piatră și cu frunțile și cămășile ude de sudoare, s-a rușinat și mai tare. Îi iubea mult și și-ar fi dat și viața pentru ei. Și s-a hotărât. A tras dintr-o dată pătura de lână de pe el și a aruncat-o cât colo peste pieile de capră întinse pe jos. Apoi a sărit din pat în picioare și a rămas drept, numai în izmene, sub ochii înmărmuriți ai bărbaților.
– N-am nimic! Nimic! Nu v-am spus? Ia uitați-vă la mine! Mâine am plecat la muncă!
Bătrânul Kosta și-a făcut semnul crucii la așa întorsătură. Andreas a scos un strigăt de uimire, iar Hristos Panakis a rămas cu gura căscată și a lăsat să-i cadă pe jos tașca cu ustensilele lui de felcer pe care o ținea atârnată de umăr. S-au uitat așa unii la alții câteva clipe și pe urmă bărbații au sărit în picioare și s-au repezit la Hypatios să-l îmbrățișeze. Și s-au îmbrățișat toți și au râs mult și s-au bătut pe spate de bucurie că erau sănătoși și că se aveau unii pe alții. Mai ales bătrânul Kosta nu mai putea de bucurie. Și, cuprins de un avânt,a zis dintr-o dată:
– Andreas, du-te tu în beci și scoate o carafă de raki, și ia paharele alea din dulap să bem cu oamenii ăștia și să ne veselim! Și taie o bucată de pastramă de capră, din aia agățată mai în fundul beciului că-i mai bună, si vino cu toate aici să mâncăm și să bem.
Și Andreas a fugit și a scos din butoiul de lemn de pin o carafă de raki făcut cu semințe de glykániso, adică anason, cum se făcea pe Valea Cedrilor și a tăiat o halcă de pastramă moale de coastă și picior de capră pe care mai apoi a tăiat-o mai mic în cubulețe și a pus-o în mijlocul mesei pe un fund te lemn rotund, cu măsline sărate alături. Și s-au pus toți patru la masă și au începu să ciocnească, să ia din pastrama de capră, să cinstească și să vorbească câte în lună și-n stele. Dar la fel cum Dumnezeu este mereu cu noi, nici dracul nu e niciodată departe. Și dacă tot bați la ușa lui, până la urmă cineva o să deschidă. Între bărbații lui Anaximandros se încheiase cu luni de zile în urmă un legământ nescris și nevorbit dar înțeles și respectat de toți deopotrivă: să nu se mai pomenească în casa lor de Agafya. Așa de mare era durerea, că doar auzul numelui ei îi dădea peste cap și le ustura sufletul zile întregi. Nevorbind despre ea se puneau la adăpost de durere ca să poată munci mai departe și să-și vadă de viața lor, așa oropsită cum era ea.
– Ia du-te și mai adu o carafă, Andreas, îi porunci Kostas băiatului după ce o dădură gata pe prima cu vorbe de clacă și povești despre lume.
Au băut și s-au aprins toți, și aveau chef de vorbă, și pastrama mergea cu raki ca mierea cu untul și îi făcea să se simtă pe toți puternici și să se încreadă în soarta lor. Andreas a coborât iar treptele de piatră în beci și a mai scos o carafă cu raki din butoi și a venit cu ea sus și a pus-o în mijlocul mesei. A mai umplut paharele o dată și toți le-au dat peste cap și-au plescăit din limbă și din buze de plăcere după arsura băuturii. Și n-a rămas din tot satul lor și din toată Valea Cedrilor nimic nevorbit. Și toți erau cuprinși de o voie bună care, pentru cine nu îi cunoștea părea firească și sănătoasă, dar pentru cine îi știa, părea nelalocul ei și bolnavă. Iar când s-a făcut târziu și când mai rămăsese raki doar de două degete pe fundul carafei a doua, Kostas s-a ridicat dintr-o dată, încet, în picioare. S-a ridicat greu, de parcă avea un sac pe umeri și s-a uitat la toți pe rând. Pe urmă a arătat cu mâna roată de jur împrejur și a zis, încet, cu vocea lui joasă:
– O visez pe Agafya în fiecare noapte. Parcă e aievea cu noi.
S-a făcut o liniște de mormânt, de parcă un strigoi a intrat peste ei și i-a împietrit. Era prima dată, după luni de zile, când cineva îi spunea numele în casa aceea. Andreas și Hypatios și Hristos și-au lăsat ochii în jos în lemnul mesei.
– Și o aud de parcă ar fi în curte și ar hrăni orătăniile și ar cânta, a zis Kostas mai departe.
Nimeni n-a zis nimic. Doar lui Hypatios, cum stătea cu capul plecat înspre masă, a început să-i tremure gâtul și umerii.
– Agafya noastră este aici cu noi! O simt cu sufletul și o văd cu ochii, a spus Kostas cu glasul lui adânc și bărbătos. Vă spun că este aici! O văd cum bate pernele și așternuturile în fereastră în urma noastră când plecam la piatră!
Atunci inima lui Hypatios s-a făcut dintr-o dată mică și l-a cuprins frica. Dintre toți el era singurul care știa adevărul despre Agafya și singurul care știa că adevărul acela era aducător de nenorocire. A observat cum Kostas se uita acum spre fereastra pe care el însuși o astupase cu o cămașă veche și, de frică să nu îl întrebe ceva și să trebuiască să vorbească, Hypatios s-a ridicat de la masă și a dat să iasă din cameră. Dar, în liniștea aceea grea, Kostas, din urmă l-a întrebat exact întrebarea de care el se temea cel mai mult:
– Și tu de ce ai astupat fereastra de la stradă, Hypatios?
Hypatios s-a oprit, s-a întors pe jumătate, și a dat să răspundă ceva. Dar stelele de pe cer, apele pe pământ, mișcările pe care le fac și vorbele pe care le spun oamenii au toate momentele lor când se întâlnesc într-un fel anume și le schimbă cursul vieții. Chiar în clipa în care Hypatios a dat să deschidă gura să spună ceva, de afara din stradă s-a auzit un țipăt. Toți au tresărit.
– Ce-a fost asta? a întrebat Kosta.
Andreas și Hristos Panakis s-au ridicat și ei în picioare, încordați.
– Ce-a fost? a întrebat și Andreas.
– A țipat o femeie, a zis Hristos Panakis aplecându-se să-și ridice tașca cu ustensile.
Și atunci Kostas, cu ochii arzându-i ca jarul, a zis apăsat:
– A țipat Agafya!
Pe toți i-a trecut un fior de groază. Așa ceva nu putea fi. Agafya era dusă, plecată de pe lumea asta.
– A țipat Agafya! a strigat el din nou.
Și dintr-o dată, s-a năpustit pe ușă afară ca un leu turbat. După el, și Andreas și Hristos Panakis s-au repezit ca o furtună, trântind ușile în urma lor și tropăind prin curte cu cizmele grele. Numai Hypatios a rămas în cameră, mut. A ascultat un pic la agitația de afară și la lătratul câinilor, la poarta de lemn care scârțâia și se trântea și la vocile care strigau și se depărtau, apoi s-a învârtit pe călcâie și a venit la masa unde stătuseră cu toții. Tremura tot, și vorbea în gând cu Maica Domnului și o ruga să aibă milă de familia lui. Și-a umplut un pahar cu raki din ce mai rămăsese în carafă și, după ce l-a dat peste cap dintr-o înghițitură, s-a prăbușit într-un scaun cu mâinile peste cap. A doua zi dimineață, soarele a răsărit curat și limpede peste Valea Cedrilor și când a ieșit dintre munți prima lumină care, după cum soarele se ridica mai sus cu atât aluneca și înainta mai în jos în vale, ea a aprins pâlcurile de pini și de cedri și acoperișurile de țiglă roșie ale caselor ascunse printre ei și le-a făcut pe toate să pară, strălucind în razele dimineții, chiar o grădină făcută de Dumnezeu pentru oameni. Cât vedeai cu ochii în sus și în jos, totul era verde și curat, luminos și strălucitor ca o invitație la bucurie a ochilor și la mulțumire a sufletului. Și în lumina asta frumoasă și blândă care te obliga să trăiești, la vreo două sute de metri mai la vale de casele lui Anaximandros și ale lui Davidoglu, Stavris Mitsotakis, astynomikós venit cu motocicleta din Filousa, se plimba în uniformă pe mijlocul drumului, se lăsa din când în când într-un genunchi să facă poze cu aparatul de fotografiat și scria ceva într-un carnețel. De jur împrejurul lui femeile țipau și urlau și își rupeau hainele de pe ele și își smulgeau părul din cap. Bărbații greci își făceau cruci iar cei turci își dădeau cu palmele peste față de parcă se spălau cu aer, și priveau deopotrivă de galbeni și goi.
Patru trupuri zăceau pe piatra lucioasă a drumului. Patru trupuri sucite și hăcuite, fiecare în balta lui de sânge închegată sub el, la fel cum se strânge si se încheagă sângele sub un porc când îl tai. Davidoglu bătrânul, băiatul lui, Sinan Davidoglu, Andreas Anaximandros și Agafya, fata lui Kostas. Toți zăceau morți. Youssuf Davidoglu avea înfipt în dreapta pieptului târnăcopul greu cu care scotea Kosta piatra din munte. Sinan avea capul zdrobit și din el nu se mai vedea decât mustăcioara lui neagră pentru că pe restul obrajilor i se închegaseră sângele și creierii și nu se mai cunoștea mare lucru. Andreas Anaximandros avea gâtul deschis de la un cap la altul și era cu cămașa năclăită de sânge pe tot pieptul, până jos la brâul roșu care îi ținea pantalonii, sucit cu capul într-o parte și cu picioarele în alta. Iar la Agafya cea frumoasă și sprintenă nici nu te puteai uita pentru că avea rochia ridicată peste cap și burta tăiată dintr-o parte în alta si goală, suptă de parcă nu mai mâncase de multă vreme. Și tot părul îi era înmuiat în sânge iar gura îi rămăsese deschisă ca și cum tocmai voia să spună ceva dar nu a mai apucat pentru că moartea i-a luat-o înainte.Toată partea greacă din Valea Cedrilor s-a îmbrăcat în ziua aceea în negru și toată partea turcă și-a pus haine violete, după cum le era culoarea de doliu și de durere la fiecare. Și au bocit și unii și alții și și-au smuls părul din cap și s-au dat de pământ. Iar Dumnezeu, după ce le-a dat zile însorite să își ducă morții acasă să și-i plângă și să-i coboare în gropi, i-a lăsat să își vadă mai departe de cele lumești.
Pe Kosta l-au căutat zile la rând fără să-i dea de urmă, până când cineva a văzut într-o zi cum se învârteau ulii deasupra prăpastiei de unde scotea el piatră cu băieții lui. Și au coborât în prăpastie și i-au găsit hoitul acolo, ciugulit de păsări. Nici pe Hassan nu l-au mai găsit. S-a auzit doar că a fugit in noaptea aceea cu teleguța la Famagusta și că de acolo l-a luat angrosistul de brânză și l-ar fi dus pe mare înapoi în Turcia lui, într-un sat de pe lângă Izmir. Iar acolo, în sătucul acela sărman, în fiecare zi de vineri el se îmbracă în alb, se strânge la mijloc cu un brâu roșu, își pune pe cap fesul cu ciucure și se învârtește în fața geamiei ore întregi, ca dervișii. Toate acestea s-au întâmplat pentru că pe Agafya în ziua aceea de vineri o ajunsese sorocul să nască și o luaseră durerile. Toți ai lui Davidoglu așteptau bucuroși și, în același timp, temători, să se nască copilul.
Dar ceva din soarta lor nu a mers în ziua aceea bine. Agafya s-a pus în pat. Durerile au început să crească în trupul ei copilăresc, transpirația îi curgea de pe frunte ca apa, carnea îi era toată fierbinte. Se ținea cu mâinile strâns de marginea de lemn a patului și împingea, se încorda din toate puterile, dar nu putea deloc să nască. Copilul nu voia să iasă, de parcă îi era frică de lumea de afară și se ținea cât putea de carnea ei să stea înăuntru. S-a perpelit Agafya pe pat cu burta la gură, și a gemut, și a țipat în camera din fundul curții. S-a chinuit, și s-a chinuit și s-a chinuit până când, în apropiere de miezul nopții, Ecrin Elif, moașa turcă pe care cei ai lui Davidoglu o furișaseră înăuntru să îi ajute, le-a spus că ea nu mai știe ce să facă și că trebuie neapărat să o ducă pe Agafya la Famagusta la spital. La cei ai lui Anaximandros nu se vedea nicio lumină, că era fereastra astupată, așa că au pus-o în teleguță și au ieșit cu ea din curte în întunericul nopții să o ducă în jos la Famagusta. Dar chiar când au ieșit în stradă, roata teleguței a trecut peste o piatră mare, teleguța a zdruncinat-o pe Agafya iar ea a țipat de durere ca din gură de șarpe. În inima nopții, când larma luptei s-a potolit și toți zăceau morți pe drum, Hristos Panakis s-a repezit la Agafya, care avea trupul cald încă, i-a ridicat rochia peste cap și, pe bâjbâite, a tăiat-o de la un capăt la altul peste burtă cu bisturiul pe care îl avea în tașca lui cu ustensile. Și a băgat mâinile în ea și de acolo, din burta Agafyei a scos sub stelele nopții un copil. I-a tăiat buricul și l-a luat la piept, așa plin de sânge cum era. Și în liniștea neagră a morții care îi înghițise pe cei din cele două neamuri, s-a auzit pe Valea Cedrilor dintr-o dată primul scâncet al unei alte vieți.
Agafya purta în ea o fetiță. Mai târziu, după ce Hypatios a luat-o pe fetiță să o crească la el, au dus-o la biserică și au botezat-o tot Agafya, ca pe mama ei. Iar vinerea aceea în care s-a întâmplat urgia, a rămas cunoscută în calendarul celor din Valea Cedrilor ca Paraskeví tis Agáfyas. Adică Vinerea Agafyei. Și în fiecare an era amintită și oamenii se rugau. Agafya cea mică a crescut sănătoasă, și pentru ea Hypatios era tatăl ei iar Aneka, femeia pe care Hypatios a adus-o acasă dintr-un sat vecin și cu care s-a cununat, era mama ei. Iar Hristos Panakis, nenea cu injecțiile și cu stetoscopul care o apuca de năsuc și îi spunea că e mucoasă, era unchiul ei. Și primăvara a venit și a plecat de șapte ori. Și albinele au bâzâit de șapte ori prin florile măslinilor. Și viața părea să își fi găsit făgașul pe care să curgă. Dar Dumnezeu face lucruri al căror înțeles numai el îl cunoaște. Și tocmai în Vinerea Agafiei, când se făceau șapte ani pe muchie de la măcelul de pe drumul spre pădurea lui Paphos iar soarele lumina valea de la un capăt la altul ca pe o grădină verde a bucuriei, Agafia cea mică a ieșit din curte, s-a uitat spre soare, a făcut-o la stânga pe drumul de piatră care urca spre munte, și mergând cu pasul ei sprinten de copil, a dispărut!
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
