Există un gen de bărbat, la costum și cu morgă, de cele mai multe ori divorțat, căruia îi place la nebunie să fie întrebat ceva. Orice. Femeia ciripește un flecușteț, iar lui atât îi trebuie. Chiar acolo pe banca din parc, i se declanșează, brusc, mecanismul științific și începe să reverse asupra ei răspunsuri grave. La o prostioară de o secundă, el răspunde cu o seriozitate chinuitoare de o jumătate de oră. Și, după ce termină, satisfăcut de sine, așteaptă ca ea să îi cadă în brațe de atâta admirație și extaz. Un prost! Habar nu are că femeia, care pentru întâlnirea asta s-a machiat jumătate de oră, a schimbat trei bluze și s-a răzgândit de câteva ori în privința pantofilor, nu vrea decât ca el să o facă să zâmbească!
Zadarnicele chinuri ale iubirii… Îmi amintesc cum tata apuca găina de cap, îi punea talpa piciorului peste aripi apoi îi reteza gâtul și rămânea cu capul ei mic în mână. Brusc, din gâtul găinii țâșnea sângele iar găina începea să se zbată nebună, fără direcție, fără rost, împroșcând iarba cu jeturi de sânge. Sărea câte un metru, se rostogolea pe pământ când într-o parte când în alta, ba chiar reușea să mai facă câțiva pași de parcă își căuta capul pierdut ca să și-l pună la loc și să mai poată trăi. După un timp rămânea nemișcată pe pământ. Toți credeam că, gata, a murit și ne apropiam de ea să o pipăim numai că, invariabil, când credeam că e moartă, de fiecare dată găina își găsea puteri în trupul ei secătuit și mai sărea o dată în sus, bezmetică. Și mai dădea de câteva ori din aripi și din picioare de parcă ar fi înviat. Și numai după ce mai făcea această ultimă încercare cădea pe pământ și rămânea moartă pentru totdeauna. Așa e și dragostea când îi tai gâtul. Întotdeauna mai are o ultimă zbatere. Întotdeauna mai vrea să zboare. Întotdeauna mai încearcă o dată, bezmetică. Apoi moare pentru totdeauna.
Domiciliu… Locuiesc într-o cameră obișnuită pe care de curând am zugrăvit-o în alb și căreia i-am pus geam termopan. Pe unul din pereți am agățat un televizor iar pe celălalt o canapea cu niște perne, tot albe. Din toate punctele de vedere este o cameră ca oricare alta. Singura diferență este aceea că plutește în văzduh și e dusă de curenți.
Re-maternitatea… Cam după vârsta de 50 de ani începi să te naști din nou. De data asta însă nu te mai naște mama ta bună ci mama ta vitregă iar nașterea are loc într-o maternitate deja septică. Nașterea e înceată. Nu capul îți iese primul din ea, ci ochii. Dimineața te trezești direct pe masa ginecologică, cu un ochi ieșit din pântecul ei și privești în jur în sala de nașteri care este chiar casa ta. Pe pereți atârnă fotografii de familie îngălbenite de vreme, virate într-o lumină gălbuie care șterge chipurile și locurile. Cerul e galben maroniu iar din el, legat de o sfoară, atârnă un soare pe alocuri murdar, ca un bec fără fasung. Îți faci cafeaua. Apoi îți vezi de treburi. Uneori ți se pare că simți o durere. La ficat, la inimă, la rinichi. Alteori ți se pare că din senin te ia o amețeală. Alteori simți că, fără un motiv anume, îi urăști pe toți cei din jurul tău. Toate astea nu sunt sunt decât contracțiile colului uterin pe care aluneci zilnic spre ieșire, centimetru cu centimetru.
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”… Puteți să citiți mai multe texte ale autorului pe www.kuppi.ro…