LUMEA CU MASCĂ – Constantin CIUCĂ

Există femei frumoase și femei urâte?… Era la noi în facultate o profesoară de literatură care mi se părea îngrozitor de urâtă. Era deșirată și ciolănoasă, uscată și noduroasă, cu gâtul subțire și cu pielea de un alb nesănătos. Când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Iar buzele îi erau mobile ca de gumă, și când vorbea, dezveleau niște dinți mari cât niște lopățele de infanterie, îngălbeniți de nicotină și încălecați unul peste celălalt. Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică, iar când râdea te speriai pentru că era exact râsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în întunericul nopții. Ce mai tura-vura, era groaznică! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam. În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală. Acum, s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum, care a devenit o stațiune anonimă, ci la satul acela suprarealist de pescari din alte vremuri în care puteai să îți cumperi un rechin albastru de la cherhana cu o sută de lei și să ți-l prăjești acasă în rondele. Și, peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste ea. Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările ei proaste și înecăcioase care nu îi lipseau niciodată. Se uita de una singură peste mare. În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general iar femeia aceasta, pe măsură ce vorbea, se transforma încet încet în altceva . Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție. După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume. Iar în zilele următoare, întâlnindu-ne din întâmplare pe aleile stațiunii sau pe plajă, ne-am zâmbit unul altuia cu prietenie. Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există! Dar numai în sensul că orice femeie poate deveni urâtă și orice femeie poate deveni frumoasă, după cum îi este spiritul care trăiește în ea și care o animă.

 

Cură de slăbire…  Ca să îmi recapăt suplețea și succesul la doamnele sensibile la siluetă,   m-am gândit zilele trecute să țin o cură de slăbire. Așa că am dat o căutare pe Google și am găsit cure de tot felul: cu pepene, cu ouă fierte, cu carne fiartă, cu brânză de vaci, cu legume, cu ulei de măsline, ba una chiar cu slănină de porc. Cea mai promițătoare mi s-a părut cea cu pepene, așa că m-am repezit la Kaufland și am cumpărat unul de zece kilograme cu care, opintindu-mă într-o sacoșă până acasă, am slăbit deja o jumătate de kilogram. Mi s-a părut promițător. Totuși, după ce am mâncat din el vreo trei zile la rând, la un moment dat m-a luat o slăbiciune. Așa că de a doua zi am început-o pe cea cu ouă. Unu dimineața, unu la prânz și unu seara. Doar că a doua zi m-a luat o amețeală și trebuia să îmi repet din când în când cum mă cheamă. Zic, nu e bună. Am să o țin pe cea cu carne de pasăre. O aripioară dimineața, un gât la prânz și două gheare seara. Dar iar m-a luat amețeala. Și la fel s-a întâmplat și după cea cu brânză de vaci, și chiar după cea cu slănină. Pînă când mi-a venit ideea genială: să le țin pe toate! Prin urmare, dimineața țin cura cu ouă fierte. Două sau trei. La prânz pe cea cu carne fiartă. Două pulpe și două aripioare, poate chiar un piept întreg, dezosat. După masă o țin pe cea cu pepeni, vreo trei felii iar seara pe cea cu caș de vacă și pe cea cu legume și ulei de măsline. Apoi, în timp ce stau lungit la un film, o mai repet o dată pe cea cu pepeni și mai adaug de la mine și una cu alune și fistic. În felul acesta, deși sunt mai multe cure, rezist mult mai bine.

 

Dragoste și fasole…  Unele femei au o sensibilitate exagerată la fasole. Stăteam cuminte pe scaun în bucătărie si luam cu lingura din farfurie. Ea se făcea că are treabă la chiuvetă, ca să mă supravegheze de acolo cu coada ochiului. Îți place? mă întreabă la un moment dat, nemulțumită că nu mâncasem nici jumătate din farfurie. Sincer, fasolea aceea nu avea nici un gust. Si boabele erau tari ca niște căcăreze de oaie uscate. Ezit. În cele din urmă, îmi iau inima în dinți și zic: E puțin cam nefiartă… Nefiartă?! exclamă ea. Și vine repede lângă mine la masă, îmi ia lingura din mână și gustă. Mestecă concentrată. Mai mestecă. Mai mestecă. Apoi se schimbă la față și zice hotărâtă: Asta e fasole nefiartă, mă? Îmi zici tu mie că e nefiartă? Ba e foarte fiartă! Așa să știi! Ei, am zis și eu așa… Sigur că e fiartă, zic și încep să ronțăi din nou la căcăreze. E fiartă, draga mea! Și încă ce fiartă!

 

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur,  fost profesor de „Carabella”…