De ziua educației… Pe la mijlocul anilor 80, eram proaspăt profesor la liceul Centralei Nucleare de la Cernavodă, și aveam într-una din clasele de mecanică un turcalete mic și negricios care nu își făcea niciodată temele, nu învăța nimic și se foia tot timpul prin bancă. Nu dădea doi bani pe orele mele de engleză. Într-o zi, pe la sfârșit de trimestru, după ce îl ascult ca să îi închei media, îl întreb: Măi, Suleiman, de ce nu vrei tu să înveți deloc la engleză? El se uită la mine candid și zice, la mișto: Dar ce, dom profesor, eu mă fac englez? Am râs cu toții. I-am pus un 5 din burtă și toată lumea a plecat în vacanță. Dar viața bate filmul. Acum câteva zile, primesc în privat un mesaj, de la un necunoscut din Anglia. Mă uit pe profil, nu recunosc personajul. Erau niște poze cu unul care repara niște mașini. How are you, teacher? M-am făcut englez! All the best to you! Suleiman!
Despre poezie… M-a întrebat odată cineva, o persoană de altfel întrutotul onorabilă și cu cel mai serios aer din lume, în timp ce stăteam la o masă pe malul mării, de unde îmi vine mie inspirația să scriu poezii. Era să mă bufnească râsul. Zic, doamnă, poezia nu se scrie, poezia se culege. S-a uitat la mine să vadă dacă cumva îmi băteam joc de ea sau nu. Se culege din aer, zic, așa cum culegi roșiile sau ardeii, prunele sau merele de pe tulpinile lor. Poezia crește în aerul din jurul ființelor, rotundă și transparentă, ușoară și plutitoare ca baloanele de săpun. Aerul e plin de poezie, zic! Și ca să îi demonstrez, tocmai am prins una care se întâmpla să treacă nepăsătoare pe deasupra mării și, ținând-o în palmă, i-am arătat-o. A făcut ochii mari și zice: Da, măi, ai dreptate!
Cum stau eu la coadă… Nu suport să moară cineva lângă mine. Odată, când eram la liceu, a murit un tip din fața mea la o coadă la bilete în Gara de Nord. Nu știu ce a pățit, s-a albit şi s-a întins dintr-o dată pe ciment, nemișcat. Și aşa a rămas. Am pierdut trenul din cauza lui şi de atunci, de fiecare dată când trebuie să stau la o coadă, mai întâi mă uit bine la cel din fața mea. Prefer să mai aștept până apare o persoană tânără, sănătoasă, decât să mă așez la rând după cineva care îmi pare palid, hepatic, anorectic sau cu predispoziții spre sinucidere nevrotică.
Panta rhei… Dintotdeauna am considerat câinii mai periculoși decât femeile. Din ziua când o jigodie cât o vacă a rămas cu o parte din buca mea în colți, pentru mine câinii au devenit niște animale feroce la fel de periculoase ca diavolii tasmanieni. Animale care trebuie, pe bună dreptate, introduse în marochinărie și puse în vânzare sub formă de mânuși, barete, tălpi, curele, gulere, etc… Dar, la fel cum a observat la vremea lui și maestrul Heraclit când a căzut în râu și s-a lovit cu bucile de pietre, totul curge. Panta rhei. Lucrurile curg, nimic nu rămâne la fel. Ceea ce azi e o certitudine mâine devine o glumă sau o bătaie de joc. Cine astăzi îți jură credință veșnică, săptămâna viitoare îți trage una în cap cu un ciomag cât toate zilele și te lasă lat pentru tot restul vieții. După cum se observă, sunt încă lat! Nu credeam, dar, din poziția asta, am ajuns să iubesc câinii!
CONSTANTIN CIUCĂ este un foarte cunoscut poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
