LUDEX – Șerban FOARȚĂ – De duminică dimineața…

Aș vrea, dacă sunteți de acord, să inaugurăm o rubrică umoristică și ludică, cu numele de LUDEX. „Vremurile numai ludice nu sunt, dar le mai dezîncruntăm și noi”, ne scrie domnul Șerban Foarță. Suntem, firește, onorați de această colaborare și e o mare bucurie să vă putem trimite cuvintele vrăjite ale unuia dintre marii scriitori ai lumii în care trăim…

– Cine-o să ne ţină spatele, tăticu?
– Păi, cum cine? Spatele Unite!

*

 

Pe-un banc pe care-acces au pinguinii / şi numai ei, – în frac, cu alb plastron, / violine execută-n unison, / Moto perpetuo de Paganini…

*

A L A S k a!

*

Pe unde-i, astăzi, porfiria stofă, să croitoresc din ea regala strofă, de pus, cu falduri câte-i greu să numeri, Mirelei şi lui Eugen pe umeri!

*

ESCHATOLOGICUM PARVUM

Vai şi-amar a mai rămas din Weimar; vai şi-amar din ghetele lui Goethe; vai şi-amar din hainele lui Heine; vai şi-amar a mai rămas din Weimar!…

A(a)ch und weh a mai rămas din Aachen; a(a)ch und weh a mai rămas din Sfânta-Vehme; a(a)ch und weh din Sfânta-Vehme şi din Aachen!…

Toate aşezările-s premerse de prefixoidul ex- : Aix-la-Chapelle (alias Aachen), Aix-en-Provence, Aix l’Angillon, ş.a.m.d. EX!

Expeditiv, exact, extrem…

La chair est triste, hélas! Alas, alas, poor Yorick! Ay, Ayamonte a intrat sub ape! Yalele, în Yale, au ruginit. Ahi, ahi e ahimè! se văicăre Ahile ca o fată, în graiul lui Bocaccio & Petrarca. Arca lui Noe ar fi singura scăpare.

Pare destul de greu de înţeles pentru un individ liber-pansist. Ansist, cu toate astea, asupra unui lucru, unul singur: Vai şi-amar a mai rămas din Weimar; vai şi-amar din ghetele lui Goethe; vai şi-amar din hainele lui Heine; vai şi-amar a mai rămas din Weimar!… A(a)ch und weh a mai rămas din Aachen; a(a)ch und weh a mai rămas din Sfânta-Vehme; a(a)ch und weh din Sfânta-Vehme şi din Aachen!… Toate aşezările-s premerse de prefixoidul ex- : Aix-la-Chapelle (alias Aachen), Aix-en-Provence, Aix l’Angillon, ş.a.m.d. EX!

*

CRIZANTEMERI

Nu ştiu dacă se va fi remarcat că Ziua Morţilor, 1 noiembrie, e cauza unor anuale crize (horticole) de crizanteme.

Vorba unui poet solemn, A. E. Baconsky: „Convoaie lungi de oameni cu flori de crizanteme/ Pe străzi se văd de-aseară trecând spre cimitir./ De ce să-mi ascund faţa, zadarnic m-aş mai teme –/ Să cuget la aceste convoaie fără şir…” Poetul, el, poate să nu se teamă, să nu-şi ascunda faţa: nu face, totuşi, parte din convoi… Convoiul, însă, pare a se teme de însăşi criza crizantemelor pe care Ziua Morţilor o poate cauza.

Aceasta, criza,-n temerile sale, baremi (de nu şi-n florăriile din urbe), este, în preajma lui zintâi Brumar, una cât se poate de reală. Crizantemele fiind, cu precădere, flori ale morţilor (şi ale morţii), nu putem fi exempţi de crizantemeri.

Chiar fără conotaţia-i funerară, crizantema poate fi motiv de teamă, – Edmond Jabès, de pildă, pe când era alumn, iar nu poet, se ruga, pe drumu-i către şcoală, să scrie corect cuvântul chrysanthème!

Cred şi eu, de vreme ce termenul acesta cam baroc (şi, eo ipso, complicat), e, în hexagoneză, transcris etimologic, adică à la grecque. Or, în elină, crizantema e o „floare de aur”, – cf. khrysos „aur” şi, respectiv, anthemon „floare”.

În paranteză fie spus: o etimologie fantezistă (asezonată cu un mic „deceu”, – cu un Warum, adică), voi fi aflat-o în copilărie (nu mai ştiu, astăzi, de la cine), anume că o tînără, Chrysante, primind, din partea supirantului, o floare, dimpreună cu cuvintele „Je t’aime”, – din acest galant „Chrysante, je t’aime” va fi luat naştere, prin ceea ce lingviştii numesc contragere, [la] chrysanthème!

Să revin, însă, la prochimen, – cu precizarea că, la limită, o criză a florilor nu e o catastrofă. Aceasta, catastrofa, devine iminentă când floarea, crizantema în speţă, e de aur! Or, legătură dintre aur, khrysos, şi criză, krisis, e o evidenţă. Una, desigur, nu de ordin etimologic, cum s-ar crede (khrysos şi krisis aducînd unul cu altul prin, numai, falsă etimologie, adică prin paronomază), ci de ordin strictamente economic.

Fără să fiu expert în crize (şi nici, baremi, ca Arghezi, bunăoară, cel din Poate că este ceasul…, „păstor de crizanteme”!), pot avansa, cu toate astea, o ipoteză, – şi anume:

Criza crizantemelor, pe piaţă, în florării sau pe tejghele, în preajma datei de 1 noiembrie, e una de supraconsum. Acesta induce o impresie falsă, printre horticultori, de subproducţie. În consecinţă, ei măresc producţia (de crizanteme) până la supraproducţie. După 1 noiembrie, însă, cererea de crizanteme scade.

Până să-şi dea, de asta, seama horticultorii propriu-zişi, – sunt florăresele acelea ce trag ponoasele nechibzuitului surplus. Ele, ca şi chioşcarii de ziare, au retururi; şi, din păcate, nu numai atât. Căci, dacă ziarele nu se prea ofilesc (unele fiind gata ofilite), crizantemele nu doar că se fanează, ci şi îngheaţă pe tejghele, în tot mai recele Brumar.

Nici muşteriii, pe de altă parte, pe care „florile de aur” (cu propria lor aură cu tot) din ziua de 1 noiembrie le-au făcut, zic ei, o „gaură-n buget”, nu prea mai sunt dispuşi să scoată, din buzunar, alţi gologani (cu, – nu-i aşa? – acoperire-n aur), cu-atât mai mult cu cât aceste „flori de aur” sunt scumpe, chiar împărăteşti: „O crizantemă în mişcare/ E-mpărăteasa strălucită…”, – cum ne asigură, într-un rondel, Al. Macedonski.

Oricum, cu mult mai scumpe şi mai împărăteşti (O-mpărăteasă-n nemişcare/ E crizantema strălucită!) decât rudele sărace ale lor, adică tufănicile cu care le înghesuie-n acelaşi stih (sau coş), mai sus-citata „rimă” a lui Al. Macedonski, alias A. E. Baconsky, şi anume: „O, dalii, tufănici şi crizanteme…”

Faţă de crizanteme, însă, anemicele tufănici, fără a fi doar tufă, nici floare nu prea sunt! De cerut, nu le prea cere nimeni, – chiar şi atunci când scumpei crizanteme i-ar putea ţine locul tufănica…

Numai că există şi un snobism horticol, – care o irită pe Zaraza, făcând-o să-i repete, seara, la ora când se numără biştarii, vecinei de tejghea, Fănica, aceste memorabile cuvinte:

– Tu, Fănică, dar-ar criza-n temele înalte, în crizantemele învoalte, să mai vând si eu o tufănică!