LUDEX – Șerban FOARȚĂ – De duminică dimineața…

   „Aș vrea, dacă sunteți de acord, să inaugurăm o rubrică umoristică și ludică, cu numele de LUDEX. Vremurile numai ludice nu sunt, dar le mai dezîncruntăm și noi”, ne-a scris domnul Șerban Foarță. Suntem, firește, onorați de această colaborare și e o mare bucurie să vă putem trimite cuvintele vrăjite ale unuia dintre marii scriitori ai lumii în care trăim. Și, ne mai scrie, „vă trimit nişte fabule de LA FONTAINE, joculare, dar nu jucăuşe, – cu urările-mi de bine şi frumos!”

   Atenţie: după autorul acestor tălmăciri, o traducere nu trebuie să fie într-atâta de exactă sau fidelă, încât să nu mai fie expresivă!

 

 

FUNERALIILE LEOAICEI

 

 

Soţia Leului abia-nchisese ochii,

Că se şi-nfăţişară, din mai tot locul, rochii

Cernite şi vestoane aşijderea, – curtenii

Având să-l consoleze, iar el să dea de veste

Celor de mai departe, străini sau rubedenii,

Că Doamna nu mai este

Şi că ceremonia avea-va loc în locul

Cutare,-n ziua, ora ş.a.m.d.

Leul se puse pe răcnit, de unul

Singur şi cu tot focul,

Ca nebunul,

Că,-ntreagă, grota răsună, – alt templu,

Ei neavând, curtenii-i urmară, toţi, exemplu’,

Răcnind şi hohotind în propriul grai.

 

 

E, după mine, Curtea regală,-n mic, o ţară

În care melancolici sau bucuroşi, cu chef

Sau nu, de trai,

Curtenii-s ce doreşte să fie domnul şef,

Sau când nu pot, măcar să pară.

Popor cameleonic, ciopor de maimuţoi ;

S-ar spune că un spirit animă mii de corpuri :

Iar oamenii nu-s alta decât nişte resorturi.

Să lăsăm, însă, asta… Cerbul nu plânse, nici

N-avea motiv, căci moarta îi sugrumase doi

Dintre cei dragi: copilul şi nevasta.

Aşa că nu plânsese, fiind curând pârât,

De-un sicofant, ce l-a văzut că mai şi râde.

Mânia regelui, vorba lui Solomon,

Este năpraznică, iar cerbul, aflând asta

Ştie-n ce pacoste va fi târât

Atâta vreme cât pe tron

E-un gâde,

Nu, cum s-ar cuveni, un rigă…

 

 

Or, Majestatea sa îi strigă:

„Ciuruc al codrului, tu râzi, în loc

Să urli,-n rând cu celelalte fiare ;

Te-aş jupui de viu, dar nu am gheare

De sfâşiat aşa un dobitoc ;

Săriţi-mi, lupilor, într-ajutor,

Fiţi, voi, providenţialul autor

Al unui cervocid ce, mie, laba

De leu mi-ar pângări-o !”

Şi-atunci se-aude Cerbul zicând: „Jalea-i degeaba;

De la durere, Sire, ne luăm acum adio.

N-am plâns, pentru că doamna defunctă, adineauri,

O am văzut, nu-n lacră, ci vie, printre lauri,

Şi am recunoscut-o… Iar ea, atunci, mi-a zis

Ce vezi acum e-aievea, iar nu vis.

Pajişti eliseene, v-am cunoscut de-aproape.

Eu sunt acum acolo… Cât despre fostu-mi domn,

Mai lasă-l să mai spargă mărgaritar în pleoape…”

Atâta zise Cerbul, iar, ca treziţi din somn,

Curtenii aclamară miracolu-ntr-un glas…

În loc de moarte, Cerbul primi un bacşiş gras,

Încât e foarte bine ca dumnealor curtenii

Să-şi măgulească regii cu pseudovedenii,

Până când supărarea lor face-se nimic, –

După ce-nghit găluşca, le vei fi bun amic.