„Aș vrea, dacă sunteți de acord, să inaugurăm o rubrică umoristică și ludică, cu numele de LUDEX. Vremurile numai ludice nu sunt, dar le mai dezîncruntăm și noi”, ne-a scris domnul Șerban Foarță. Suntem, firește, onorați de această colaborare și e o mare bucurie să vă putem trimite cuvintele vrăjite ale unuia dintre marii scriitori ai lumii în care trăim. Și, ne mai scrie, „vă trimit nişte fabule de LA FONTAINE, joculare, dar nu jucăuşe, – cu urările-mi de bine şi frumos!”
Atenţie: după autorul acestor tălmăciri, o traducere nu trebuie să fie într-atâta de exactă sau fidelă, încât să nu mai fie expresivă!
- LEUL ŞI MUSCULIŢA
„Te cară, scârnavă gânganie ! Roiu !” [scÂrnavă, cu accent pe  !]
Aşa-i vorbea,-ntr-o bună zi, cel care
E peste dobitoace ăl mai mare,
Şi nu-i venea să creadă că războiu’
Ea, şi nu el, i-l tocmai declarase,
(cu noaptea-n cap, cam pe la ceasul şase),
Spunându-i „Leu de cârpă, înţelege
Că nu mă tem de rangul tău de rege;
Un bou e mai puternic decât tine
Şi fac cu el ce-mi place şi convine.”
Pe urmă, suflă-n trâmbiţă şi, iată,
Îl asurzeşte şi, apoi, pe gât,
Îl gâdilă cu meşteşug, încât
Leu-i descumpănit numaidecât.
Balele-i curg şi, urlet dând de moarte,
Fug toţi care-ncotro; şi este foarte
Hazliu, pe cât de jalnic,
Că o gânganie-şi râde de leul cel prădalnic,
Pe care, când de greabăn îl ciupe, când de bot,
Ca să-i pătrundă, mai pe urmă, tot
Mai în adâncul nărilor, când turbă
De furie paraleul al cărui tron se surpă
Şi căruia nici ghearele, nici colţii
Nu-i sunt de niciun ajutor în clipa
De faţă, când el simte că fâlfâie aripa,
În jurul său, a Morţii…
Gângania pleacă, bâzâind a glorie
Pe care o aduce o victorie
Precum a ei, de care s-a dus buhul;
Doar că gângania cade într-o plasă
A nu ştiu ce păianjen şi-şi dă duhul.
Morala-i dublă şi, dacă vă pasă,
Una ar fi că, dintre inamici,
Cei mai primejdioşi îs cei mai mici;
A doua e, că dacă, la un rău mare, leac
Mai afli, poţi, adesea, s-o paţi din nu’ş ce fleac.
- STEJARUL ŞI TRESTIA
Stejarul, unei Trestii-i zise-odată:
„E dreptul tău să critici potrivnica Natură;
Care cu tine fost-a mult prea dură,
Fi’ndu-ţi mereu ostilă, şi nu doar câteodată:
O adiere pentru tine este
Aidoma unei tempeste,
Iar un zefir nevolnic şi timid
Ce lasă un biet rid
În jurul tău, pe apa în care-noată crapul,
Te face să-ţi pleci capul;
În timp ce fruntea-mi, soră cu Caucazul,
Sătulă să astupe discul solar întruna,
Se luptă, când e cazul,
Cu ditamai furtuna;
Furtună vorba vine, –
Aceasta, pentru mine,
Fiind o ploicică, de care eu te apăr;
De furie, însă, scapăr
Când văd cât de ingrată Natura va fi fost
Cu tine”… Arborelui îi răspunse,-atunci, arbustul
„E una de sorginte firească mila-ţi, dar
Eu, unul, nu am gustul
Acesteia, şi orice discuţie e-n zadar.
Furtuna mă-nspăimântă, nu, totuşi, ca pe tine :
Mă-ndoaie vântul, însă nu mă frânge ;
Până acuma, nu te-ai frânt nici tu în două ;
Eşti demn de toată stima-mi când fulgeră şi plouă,
Dar să vedem de nu te-nfrânge
Până la urmă. – Deci, rămâi cu bine !”
Nu termină de zis acestea, trestia,
Când, vânăt, cerul fulgeră şi tună,
Şi pare-se că o asemenea furtună
Nu s-a văzut de multă vreme… Trestia
Se-ndoaie, ci rămâne-n picioare, ca şi pomul ;
Dar vântul se-nteţeşte, scoţând din rădăcină
Pe cel a cărui verde coroană e vecină
Cu cerul, iar în tainiţele stranii
Ale ţărânii, cu sodomul
De oase tot mai albe şi de cranii.
Facebook
WhatsApp
TikTok
