„Aș vrea, dacă sunteți de acord, să inaugurăm o rubrică umoristică și ludică, cu numele de LUDEX. Vremurile numai ludice nu sunt, dar le mai dezîncruntăm și noi”, ne-a scris domnul Șerban Foarță. Suntem, firește, onorați de această colaborare și e o mare bucurie să vă putem trimite cuvintele vrăjite ale unuia dintre marii scriitori ai lumii în care trăim. Și, ne mai scrie, „vă trimit nişte fabule de LA FONTAINE, joculare, dar nu jucăuşe, – cu urările-mi de bine şi frumos!”
Atenţie: după autorul acestor tălmăciri, o traducere nu trebuie să fie într-atâta de exactă sau fidelă, încât să nu mai fie expresivă!
- VULPEA ŞI BARZA
Cumetrei Vulpi îi vine,-ntr-o bună zi, bâzdâcul
De-a o pofti la cină
Pe Coana Barză, care-i e vecină;
Zgârcită, altfel, Vulpea nu-i cu musafirlâcul,
Nici Berzei nepunându-i în faţă altceva
Decât o zeamă lungă, ce se înghite silnic, –
Din care, însă, ea
Se ospătează zilnic.
Fiertura e călduţă, mă rog, cât să n-o arză,
Sorbită zgomotos, pe Coana Barză, –
Care, altminteri, nici nu poa’ s-o soarbă
Din farfuria-ntinsă, în care-i e servită,
Şi-n care bâjbâie cu ciocul ca o oarbă
Făr’ de-a se-alege nici c-un fir de iarbă,
Când se ridică de la masă, istovită,
Dar, totuşi, bucuroasă fi’dcă că are
În cap un plan savant de răzbunare.
Ei, bine, Coana Vulpe ce sorbise
Într-o clipită zeama chioară,
Poftită fu, la rându-i, de Barză, la o cină,
La care, draga ei vecină,
Se înfi’nţă la ora care i se
Va fi propus (un şase, bunăoară),
Când carnea era coaptă ca la carte ;
Adulmecând-o de departe,
Vulpea numai de-atâta avu parte, –
Căci tocătura era pusă într-un vas
Cu gâul lung şi gaura îngustă
Pe calapodul Berzei făcut… Şi,-acum, te las
Pe tine, cititor afabil,
Să cauţi şi să afli morala cea mai justă
A fabulei cărèia tocmai i-am dat glas.
- VULPEA, MUŞTELE ŞI ARICIUL
În timp ce doamna vulpe rănită, într-un crâng,
De către vânătorii fără de suflet, zace-n
Noroi, iată şi droaia de gâze ce se strâng
În preajma sângelui şi nu-ţi dau pace,
E vorba de gângania cu aripi, zisă muscă,
Un minus habens ce pe vulpe o ofuscă
Şi-i blestemă pe zeii care,-mpotriva unei
Atât de rafinate fi’nţe a pădurii,
Pot să asmută musca, tovarăşa ordurii
Şi a putreziciunei !
„De când e vulpea felul de mâncare
Cel mai dorit în crâng? Şi pentru ce
Mi s-a mai dat şi coadă, una care,
Nevolnică în faţa muştei e?”
Apoi, mă pomenii aici,
În paginile-mi pline de zeci de ipochimeni,
Cu unul ce era un fel de nimeni,
Căci nepoftit în carte nicicând, – un brav arici.
Acesta era gata să înceapă
Să tragă-n ţeapă
Muscă după muscă,
De dragul vulpii,-a cărei rană
Li-i ăstora cea mai aleasă hrană;
Dar vulpea se opune,
Fi’ndcă spune
Domnia sa: „E bine-a le lăsa
Să se mai ghiftuie din mine,
Deoarece o nouă trupă vine,
Şi aia nu e încă
Sătulă ca aceasta,
Căci mult se mai mănâncă
Pe-aici… Flămândă-i casta
Curtenilor şi – rog
Să crezi – şi mai şi ghilda
domnilor juzi… Adaug, ariciule, că tot
aşa spunea şi marele-Aristot;
sătuii-s preferabili flămânzilor în posturi
de vârf, finanţiare, şi alte astfèl de rosturi.”
Facebook
WhatsApp
TikTok
