Trebuia să mă mut, îmi venea iubita (viitoarea soţie) în Londra. Acolo unde stăteam era foarte fain, casă curată, oameni liniştiţi, grădină mare, numai că aveam o cameră „single”, fiind doar eu, iar de acum, aveam nevoie de un „double”. Am dat preavizul oamenilor din casă, aşa cum se obişnuieşte, şi am început să caut cameră, pe la mica publicitate, sunam în fiecare după-amiază, după ce soseam de la serviciu. Mai şi mergeam, să văd câte două-trei pe seară… Numai că zilele se scurgeau una după cealaltă şi eu tot nu găseam ceva pe plac, ba casa era murdară, ba persoanele nu îmi inspirau încredere, ba camera era prea mica, ba prea îngustă bucătăria… Alegi, alegi, până culegi, aşa zice o vorbă românească și aşa am păţit-o şi eu… Mai rămăseseră câteva zile şi trebuia să eliberez camera unde stăteam (oamenii găsiseră deja o persoană care să locuiască acolo, după ce eu voi pleca). Începusem să dau din colţ în colţ cum se spune. În cele din urmă, îmi iau inima în dinţi şi sun la încă un număr, îmi răspunde o voce feminină, foarte cumsecade, la prima auzire, cu un uşor accent străin, nu îmi dădeam seama încă ce naţie poate fi.
-Bună seara, zic eu (în engleză), mă scuzaţi, mai este valabilă acea camera dublă pe care aţi pus-o în anunţ?
-Bună seara, zice ea, sigur că da, avem chiar mai multe, puteţi să vă alegeţi pe care-o doriţi…
Hopaaa, îmi spun în gândul meu, de data asta, să vezi, am dat lovitura, am de unde alege, acum să te ţii! Planific cu doamna o oră de vizită şi mă duc într-un suflet acolo. M-a primit foarte frumos, protocolar, m-a invitat să vizitez rând pe rând, vreo 5 camere, majoritatea din ele încă locuite, după cum observam eu. Ciudat era însă ceva, în ditamai casa, nu era nici ţipenie de om, deşi începea să se însereze. Îmi plăceau două camere, una dublă dar mai micuţă, frumuşică şi mai ieftină şi una foarte spaţioasă, (king size) însă mai scumpă. După ce mi-am făcut nişte calcule scurte în gând, am ales-o pe cea “king”…
-Haideţi jos atunci, în bucătărie, să discutăm detaliile, zice doamna. Apropos, iertaţi-mă că nu m-am prezentat, Miss Hannah, sunt din Olanda şi îmi întinse mâna…
-Cristian, din România, zic eu încurcat fiind, neştiind dacă să i-o strâng sau să i-o sărut…
Miss Hannah era genul de femeie trecută înainte de vreme, puţin adusă de spate, care la 50 de ani arăta de peste 80, îmbrăcată din cap până în picioare numai în negru.
-Să ştii ceva, zice ea, chiria este -aşa cum ţi-am zis- 120 de lire pe săptămână, însă plata se face pe o lună întreagă în avans, plus depozitul, care este încă odată pe atât…
-Bun, batem palma, nu de alta dar îmi place mult camera, zic eu, bucurându-mă în gând că găsisem până la urmă ceva, nemaiavând la dispoziţie decât două zile până să mă mut…
Zis şi făcut, a doua zi, pe seară, îmi aduceam deja calabalâcul, urmând să mă stabilesc definitiv acolo, în următoarea noapte. Urâsem dintotdeauna să mă mut, însă de data aceasta era un motiv special şi parcă trecea mai uşor, Alina urma să sosească peste încă o săptămână, aşa că mai aveam timp să mai aranjez prin cameră până atunci. În prima noapte am adormit buştean, devreme, obosit fiind de atâta alergătură. Dimineaţa avea să îmi rezerve o mare surpriză… Cobor şi dau să întru în bucătărie, să îmi pregătesc cafeaua de dimineaţă (fără de care mă doare capul) şi sandwich-urile pentru pachetul de muncă. Surpriză, era 5 dimineaţa şi bucătăria era încuiată cu cheia. Renunţ şi merg să mă îmbrac, tot gândindu-mă ce putea însemna una ca asta. La serviciu de-abia aşteptam să treacă ziua, ca să ajung acasă, s-o iau la întrebări pe olandeză. Ajuns acasă, merg direct să fac un duş, însă constat cu stupoare că apa este rece ca gheaţa, dau să îmi bag hainele de serviciu la maşina de spălat, pregătesc tot, numai că deşi aparatul era băgat în priză, nu pornea de nicio culoare. Încerc să ies în grădină, să mă mai răcoresc puţin, însă constat că uşa care ducea la grădină era zăvorâtă. O sun pe babă, însă nu-mi răspunde. Nici foame nu îmi mai era… M-am dus şi m-am întins puţin şi m-a luat somnul. M-am trezit pe la 9 jumătate seara şi am coborât iar în bucătărie, cu gândul să mănânc totuşi ceva.
Pe masa din bucătărie, găsesc o listă, scrisă de mână, cu „reguli ale casei”:
1. bucătăria se închide la orele 23:00 şi se deschide la orele 6:00, din motive de securitate;
2. la maşina de spălat are acces doar proprietara, adică Miss Hannah, cine are ceva de spălat, își poate lăsa peste noapte, în bucătărie, acele lucruri, într-un săculeţ menajer, însă nu mai mult de unul pe săptămână, tot din motive de securitate;
3. grădina nu poate fi accesată, momentan, de către nimeni în afară de proprietară, până când aceasta nu ajunge să îi cunoască mai bine, lesne de înţeles, din aceleaşi motive de securitate;
4. apa caldă este disponibilă doar între anumite ore, dimineaţa între orele 4-6 şi seara între orele 15-17; se pot face excepţii, însă numai proprietara poate porni și opri centrala, din motive economice;
5. se poate găti, însă nu mai mult de o oră pe zi, stabilindu-se în prealabil o oră anume;
6. nu se poate folosi ceapa sau usturoiul la gătit, proprietara nu suportă;
7. nu se poate folosi adresa pentru corespondenţă;
8. depozitul se pierde dacă chiriaşul pleacă înainte de termen, fără a da proprietarei preavizul de 30 de zile sau dacă există dispute, distrugeri, etc.;
9. sfatul proprietarei este acela ca locatarii acestui imobil să nu vorbească între ei, să folosească doar saluturile uzuale;
10. accesul în casă este preferabil înainte de ora 23:00, excepţie făcând cei ce lucrează până târziu sau noaptea.
Decalogul babei… Cred că au fost cele mai neghioabe reguli (strânse laolaltă) pe care mi-a fost dat să le văd de când sunt pe pământ. Colac peste pupăză, nici internetul nu funcţiona, deşi femeia îmi spusese că totul este ok. Au fost aproape trei luni de coşmar, zi de zi având dispute cu ea, noi cerându-ne drepturile, baba ameninţându-ne că ne opreşte depozitul şi ne aruncă-n stradă. Până la urmă nu am avut altă şansă decât să-i aduc poliţia pe cap, însă cum s-a întâmplat, vă voi povesti într-un episod următor…
Fiţi atenţi cu schimbarea locuinţei în Londra, poate fi de foarte multe ori ca la loterie…Week-end plăcut!
CRISTIAN GABRIEL GROMAN este poet, prozator și pianist, trăiește la Londra (de nevoie) și visează la Târgoviștea lui, în care a absolvit, desigur, CARABELLA…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț Cristache-A DOUA FAȚĂ-Episodul al șaisprezecelea
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: TOT DESPRE REGIONALIZARE
LA 13… în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI a lui Teodor Constantin BÂRSAN…
Profesori buni, profesori răi… despre ei în REFLECȚII PEADGOGICE, cu Alexandra VLADOVICI…
Timpul, bla! scrie Puiu JIPA în săptămânala lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Un interviu cu Daniel-Silvian PETRE, în CULTURA ONLINE a domnului profesor Daniel TACHE…
Despre o ședință la bloc, în Drumul Taberei, scrie Cătălina CRISTACHE în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Destul! zice cu umor doamna profesoară Mihaela MARIN, în rubrica ei CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
