Abia sosisem în Londra şi deja micile mele economii din Italia erau cam pe ducă. Jumătate din bani s-au dus rapid pe chirie, care ajungea la cifre astronomice, obişnuit fiind cu preţurile din Sudul Italiei. La vremea aceea, documentele necesare pentru a putea munci se obţineau mult mai uşor, astfel încât nu am întâmpinat probleme, în decurs de două săptămâni, (ajutat şi de fratele meu), puteam munci ca self-employed. Însă de muncă nu se prea găsea în acea perioadă…
Cumpăram zi de zi toate ziarele care aveau anunţuri cu locuri de muncă, (la prima oră, cum apăreau) şi sunam imediat, ca nu cumva să se ocupe. Zadarnic, de fiecare dată, câte o voce amabilă îmi spunea cam aşa ceva: „ Îmi pare rău, anunţul nu mai este de actualitate”… Banii se duceau rapid, bătrâna Londra nu se dezminţea şi îşi păstra renumele, acela de una dintre cele mai scumpe capitale…
Azi aşa, mâine aşa, începuse să mă cuprindă deznădejdea. Se apropia cu paşi repezi şi data următoarei chirii. Mă mai ajutase şi mă ajuta fratele meu cu banii, însă nu vroiam să fiu mereu dator, chiar dacă el nu avea nici o pretenţie. Într-o bună zi, o cunoştinţă îmi spuse:
-Cristi, ştiu că ai nevoie de un job ca de aer, am auzit – de la un amic – de un român care se ocupă cu demolări şi ar avea nevoie de oameni. Vrei să te pun în legătură cu el?Am numărul lui de telefon, însă mai multe nu ştiu nici eu…
-Mai întrebi? zic eu… Mulţumesc tare mult! Dă-mi repede, te rog, numărul, până nu se ocupă locurile şi acolo…
Zis şi făcut, l-am sunat pe tip (Adi) şi am stabilit să merg până în Lewisham, asta fiind undeva prin Sud-Estul Londrei, în condiţiile în care eu locuiam în Nord-Vestul capitalei. Vreo 4 linii de tren de schimbat şi vreo 2 ore de mers… Dar calul de dar se mai caută la dinţi? Convenisem cu tip să mă aştepte în fiecare dimineaţă la o oră anume în Lewisham şi de acolo mai mergeam cu maşina lui până la locaţia unde trebuia să demolăm o casă a unui indian foarte bogat, care vroia să îşi construiască alta, după schiţa şi planul lui. Plata? 50 de lire pe zi, însă toţi banii la sfârşitul săptămânii. Muncă grea şi cu demolările aistea, la baros, la cărat de moloz, de grinzi, 10-12 ore pe zi, însă eram foarte fericit pentru că, la sfârşit de săptămână, voi merge acasă cu 250 de lire în buzunar. Eram 8 oameni, (toţi noi), plus şeful de echipă, (Remus), singurul vechi, mâna dreaptă şi prieten al lui Adi.
Adi părea cel mai bun şef din lume, nu prea stătea pe capul nostru, dar atunci când venea, ne servea cu suc, ciocolată, bomboane, pe cei ce fumau îi servea cu câte-o ţigară.
-Hai băieţi, mai faceţi şi voi câte o pauză, că n-o fi foc…
-Eheei şi pentru aşa şef, de drag să munceşti şi alta nu, spuneau toţi…
Abia aşteptam ziua de vineri, numai când mă gândeam, mă şi cuprindeau fiori de bucurie şi parcă mă mânca şi palma stângă. Wow…Primul meu „salariu” în Londra…Sosi şi ziua mult aşteptată,însă nu începuse prea bine deloc. Dimineaţa, în maşină, Adi ne spusese (mie şi altor 3 colegi):
-Măi băieţi, îmi pare tare rău, dar nu vă pot plăti azi, aşa cum v-am promis, nu depinde de mine, să ştiţi, ci de cel care m-a tocmit. Are să îmi dea o diferenţă de bani şi numai mâine vine, să vadă lucrarea gata…
-Bine, şefu, zise unul, nu-i bai, ce mi-e azi,ce mi-e mâine…Totuna este, bani să fie…
-Vă sun eu mâine, dimineaţă, la prima oră, pe fiecare în parte, staţi fără nicio grijă şi stabilim unde ne întâlnim, ok?
-Ok, şefu!
În seara zilei de vineri, când să plecăm, vine Remus cu o dubiţă, o parchează pe alee şi ne strigă pe toţi:
-Bă, copii, ia daţi-mi o mână de ajutor să încarc stâlpii aştia!
Remus era tipul de „şef de echipă” care nu pune mâna absolut pe nimic, doar care dă ordine. Cât era ziulica de lungă, trăgea la ţigări cu marijuana şi inspecta cum lucrează ceilalţi… Era vorba de 4 stâlpi metalici, foarte mari. De-abia, de-abia am reuşit toţi opt oameni să îi urnim şi să îi urcăm în van (dubă) şi-apoi Remus dus a fost. Venise şi ziua de sâmbătă, mă trezisem devreme, din obişnuinţă şi tot aşteptam ca Adi să mă sune. Trecuse ora prânzului şi încă nimic, orele se scurgeau una câte una foarte greu şi eu cu ochii tot la telefon eram. Însă,nimic…Dacă am văzut că s-a făcut ora 5 după-amiazaă deja, am pus mâna pe telefon şi l-am sunat eu pe Adi. Mi-a răspuns după 3 încercări eşuate, cu o voce foarte iritată:
-Da, ce este?
-Cum adică, ce este? Am aşteptat toată ziua un telefon de la tine, eşti om serios sau nu?
-Ştii ceva? Nu mai pot să vă plătesc pe niciunul din cei opt, am avut încredere în voi dar m-aţi furat!
-Te-am furat? Noi? Când şi cum?
-Erau 4 stâlpi din bronz masiv, lângă casă, au dispărut şi voi sunteţi singurii care aţi avut acces în grădină. Am informaţii că voi i-aţi încărcat într-o dubă… Indianul este foarte supărat, a chemat poliţia şi nici nu m-a mai plătit, cred că veţi fi daţi în urmărire… Eu mi-am luat mâna de pe voi, deja am pierdut prea mult. Scapă cine poate…
-Cred că asta e o glumă! Noi doar ce am executat ce ne-a spus mâna ta dreaptă, Remus, am reuşit să mai zic, pe moment, şocat fiind de turnura lucrurilor…
-Nu este nici o glumă, nu vedeţi niciun ban, ba mai mult, indianul mi-a zis că acei 4 stâlpi valorau pe puţin 4.000 de lire, aşadar sunteţi buni de plată! Remus nu ştie nimic de aşa ceva…Nu încerca să mă mai contactezi, că mă enervez şi atunci anunţ şi eu poliţia, la fel ca indianul…
-Ascultă, nemernicule, dacă tu crezi că mă poţi fraieri cu banii munciţi din greu într-o săptămână cu oase rupte, te înşeli amarnic, te găsesc şi în gaură de şarpe şi te fac să plăteşti cu legea pumnului, nu îmi pasă de alte legi! Eu n-am furat nimic şi am fost cinstit! Auzi?
Cine să mai audă? Închisese…Am mai încercat de vreo zece ori să îl sun pe individ, însă, pesemne avea un obicei, după fiecare lucrare încheiată (cu succes pentru el) îşi scotea cartela din telefon şi o arunca. Făceam bilanţul acestui job, 8 oameni a câte 250 de lire, asta însemna 2.000 de lire. Numai într-o săptămână… Ia-l de unde nu-i pe hoţ, nici măcar numărul de la maşină nu i-l reţinusem, în euforia mea de a avea primul job în Londra. Şi când stai bine să te gândeşti, tot românii „te fac pe la spate în străinătate”…Vorba ceea, fereşte-mă, Doamne, de prieteni (a se traduce în cazul de faţă români), că de duşmani (a se traduce în cazul de faţă străini) mă feresc şi singur… Aviz amatorilor de călătorit şi muncit prin Londra, nu e deloc uşor.,..
Săptămâna viitoare, cu un nou episod şi cu alte întâmplări reale…Week-end plăcut, alături de cei dragi sufletului! Doamne ajută!
CRISTIAN GABRIEL GROMAN este tânăr poet, prozator și pianist, e londonez de nevoie și târgoviștean nostalgic de CARABELLA…
Citeşte şi
Un nou episod, al paisprezecelea, din ROMANUL FOILETON al scriitorului Ionuț Cristache, A DOUA FAȚĂ…
3.Hubris sau idioțenie, se întreabă în AMERICA LA NOI ACASĂ doamna profesoară Dana NEACȘU…
Despre solidaritatea româno-slavă scrie Radu STATE în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Despre grabă sau respect în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu Cătălina CRISTACHE…
Pompiliu ALEXANDRU scrie despre imaginea fotografică (frânturi de realitate) în CULTURA URBANĂ…
Un fel de iluzii pierdute sunt invocate de Daniel Tache în rubrica lui CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
