LONDRA ÎN DIRECT – SCHIMBAREA LOCUINȚEI, LA LONDRA (2)

 Data trecută vă povestisem despre regulile care ne fuseseră impuse după ce ne-am mutat în noua locuinţă, reguli pe care le numisem, în glumă, „decalogul babei”. Vă voi povesti şi ce s-a întâmplat în continuare.

 

Poate că unii îşi închipuie că viaţa aici, în Londra, este întotdeauna ca pe roze sau că umblă câinii cu covrigi în coadă, însă nu este deloc aşa. Lucram -în acea perioadă- pe un salariu nu tocmai bun, fiind plătit la sfârşitul fiecărei săptămâni. Eram şi singurul care lucram, soţia mea neprimind încă dreptul de a munci deşi aplicase pentru documente de patru ori. Aşadar, ne cam „cârpeam” cu banii, cum s-ar spune… 110 lire pe săptămână mergeau direct la chirie, iar cu restul ( nu prea mulţi) ne duceam traiul.

 

Era într-o zi de miercuri şi, din ultimii bănuţi, făcusem cumpărături ca să ne ajungă până vineri, când luam salariul. Trecusem pe la un magazin românesc, situat nu departe de casa unde locuiam, în Wembley. Printre altele, cumpărasem şi nişte cârnăciori, cu gândul să-i prăjim sau să facem o mâncărică. Zis şi făcut, numai că a doua zi, deschizând frigiderul, ia cârnaţii de unde nu-s… Hoaşca ne avertizase că nu-i place mirosul de prăjeală, ceapă sau usturoi, aşadar, îi „confiscase” şi ne lăsase cu buza umflată…

 

De multe ori, când pregăteam ceva în bucătărie, atent fiind la aragaz, simţeam un fel de prezenţă malefică, o energie negativă. Întorceam capul şi o vedeam pe babă stând pe un scaun, fixându-mă cu nişte ochi sticloşi şi cu nelipsitu-i rânjet hidos în colţul gurii. Niciodată n-o auzeam intrând în încăpere.  Avea nişte uşi secrete pe care numai ea le putea folosi, intra pe una şi ieşea pe cealaltă, tiptil, ca o pisică. Alina, terorizată şi ea de individă, îmi spunea că i-e frică să nu fie cumva vreun strigoi, deseori apărându-i în coşmaruri.

 

Într-o seară, pe la ora 22, dau să intru în bucătărie, însă uşa era încuiată. Curios fapt, îmi zic, pentru că, de regulă, neghioaba o închidea la orele 23. Înăuntru se auzea zongănit de oale şi am recunoscut „dintr-o mie” sunetul unor crătiţi de-ale noastre. Apoi, pâş-pâş… pâş-pâş… paşii babei…Dau fuga la etaj şi mă uit pe geam. Doamna proprietăreasă scotea nişte saci de plastic (cu lucrurile noastre) în faţa casei. Avea o altă ieşire (de urgenţă, pe care noi nu aveam voie să o folosim), din bucătărie prin grădină. Olandeza ne tot ameninţase că ne va arunca în stradă şi se vede treaba că prinsese a-şi ţine cuvântul.  Zic în sinea mea: „ok, hai să vedem… care pe care…” Pun mâna pe telefon şi sun la poliţie. Îmi răspunde o voce feminină care mă întreabă cu ce mă poate ajuta. Ştiam că poliţia nu intervine în dispute de acest gen, aşa că a trebuit să „forţez nota”.

-Bună seara, zic, (prefăcându-mă a fi tare îngrijorat, speriat chiar), am o mare problemă, uşa bucătăriei este închisă pe dinăuntru şi cred că sunt nişte hoţi în ea; i-am auzit!

-Bucătăria este la parter, nu?  mă întreabă operatoarea cu o voce gravă…

-Da

-Şi unde sunteţi acum?

-La etaj, în camera noastră, spun eu.

-Ok, foarte bine, rămâneţi acolo, închideti uşa cu cheia şi nu coborâţi pentru nimic în lume, până la sosirea echipajului pe care îl vom trimite acum. Spune-mi, te rog, adresa!

 

Nu a durat mai mult de 5 minute şi, uitându-mă pe fereastră, am văzut o maşină de poliţie cu girofarurile aprinse, însă fără să aibă sirenele pornite (pesemne, să nu sperie hoţii). Am coborât imediat şi le-am deschis. Doi zdrahoni de peste 2 metri înălţime şi-au făcut apariţia, intrând în mare linişte. Unul alb, celălalt de culoare, amândoi, pachete de muşchi, din cap până-n picioare…

 

-Aia e bucătăria?  întrebă scurt cel ce semăna parcă cu Dolph Lundgren.

-Da, spusei eu, grav, la fel de grăbit…

-Tu eşti proprietarul? Ne dai acordul s-o spargem?

-Nu sunt eu proprietarul, doar chiriaş, proprietara nu ştiu unde este, că nu răspunde la telefon…

-Deci nu e uşa ta, ok, ne trebuie totuşi acordul… O sparg?

-Sparge-o, zic! Dacă-s hoţi înăuntru, trebuie spartă, mai întrebi?  (de abia aşteptam să văd ce faţă va face babuşca).

 

Zdrahonul strigă de două ori „poliţia, la o parte”, îsi făcu avânt şi, cu o lovitură ca în filme, zdrobi uşa, care sări din balamale ca o foiţă de staniol. Un gând fugar îmi zburase prin minte: oare cum ar fi dacă Miss Hannah ar sta în dreptul uşii? Am apucat să văd o umbră ce se strecura pe uşa ce dădea în grădină. Bineînţeles, după nici un minut, apare şi individa, folosind intrarea din faţă, senină, mirată şi neştiutoare, ca şi când venea din oraş.

 

-Ce se întâmplă aici, întrebă ea, întunecându-se la faţă…

-Avem o mică petrecere, zic eu, participaţi şi dumneavoastră?

Credeam că va exploda baborniţa de ciudă, se înnegrise toată la faţă şi dacă nu erau poliţiştii acolo, cred că s-ar fi repezit să mă strângă de gât. Pentru mine însă, după toate cele câte ne făcuse, era cea mai mare satisfacţie să o văd aşa…

 

După ce le-am explicat pe scurt poliţiştilor care era situaţia în acea casă, unul dintre ei mi-a spus:

-Prietene, te compătimesc!

Şi întorcându-se spre proprietară:

-Cucoană, n-ai nici un drept să îi arunci aşa, în stradă, ţi-au plătit până la o anumită dată! Este inuman ce faci, oamenii pot muri pe stradă în plină iarnă…

A trebuit să căutăm urgent o altă casă, că viaţă bună nu puteam avea acolo…

 

CRISTIAN  GABRIEL GROMAN este poet, prozator și pianist, trăiește la Londra (de nevoie) și visează la Târgoviștea lui, în care a absolvit, desigur, CARABELLA…