Răspunsurile pe care le dau în ultimul timp atunci când îmi cere cineva să-mi descriu „demersul artistic”sună probabil destul de dubios: trec printr-o perioadă de tranziție, încerc să îmi redefinesc practica artistică, vreau să îmi dau seama ce contează cu adevărat pentru mine. Bine, dar ce înseamnă asta, mai concret? Mai concret, înseamnă că nu fac nimic, dar cum aș putea să spun așa ceva fără să fiu considerată stupidă? Sau leneșă. Sau ratată, în condițiile în care unul din principalele criterii conform cărora ești judecat și „premiat” în societate este productivitatea. (Deși am un job pe care îl datorez în parte facultății de arte pe care am terminat-o, refuz să las acest job să îmi traseze identitatea. Îmi folosesc cunoștințele și abilitățile practice ca să câștig bani pentru a duce un trai decent. Lucrez cu plăcere și am, uneori, satisfacții profesionale de pe urma acestei activități. Dar eu nu sunt jobul meu. Iar jobul meu nu e artă.)
Ei bine, după o lungă perioadă de fierbere în suc propriu, sentimente de vinovăție și ascuns după degete, m-am hotărât să spun lucrurilor pe nume, fără subterfugii și fără jenă, ba chiar cu mândrie: nu fac nimic, și nu pentru că nu aș putea, ci pentru că nu vreau, iar asta mă definește, deocamdată, ca artist.
Cu alte cuvinte – sunt în grevă!
Aminteam, într-un articol mai vechi, despre Gustav Metzger, artistul care propunea în anii ’70 o grevă generală a artei, un protest radical împotriva reificării artei – o idee îndrăzneață dar care, evident, nu a mers prea departe. Mai recent, în 2009, criticul de artă Victor Tupitsyn făcea aluzie la o posibilă acțiune asemănătoare: remarcând practic aceeași problemă rămasă nerezolvată – înglobarea artei în industria culturală și deci în sfera capitalismului (căruia o mare parte din artiști se presupune că i s-ar opune), Tupistyn propune ca soluție retragerea capitalului creativ pe care artiștii îl dețin și din care capitalismul – noul lor boss – se hrănește. O fantasmă, desigur, la fel ca ideea lui Metzger, dar trebuie să recunoaștem că ar fi destul de amuzant dacă toți artiștii s-ar hotărî, dintr-odată, să îi ia în serios: a studia arta, a gândi ca un artist, a fi artist și totodată a refuza să oferi lumii o manifestare concretă a acestui fel-de-a-fi-artist sau, măcar, a refuza să oferi tipul de manifestare pe care lumea îl așteaptă de la un artist. Pentru că, cel mai adesea, ceea ce se așteaptă este o dovadă oarecare a creativității si/sau a talentului, acestea fiind, în ochii majorității, trăsăturile definitorii ale artistului. O mică minune în fața căreia să te extaziezi preț de o secundă, două, trei… Această definiție reducționistă o fi fost poate valabilă cândva (n-aș băga mâna-n foc), însă astăzi este, după părerea mea, extrem de toxică, și în articolele mele am tot încercat să explic de ce, fără să spun însă care cred eu că ar fi trăsăturile ce ar trebui să aibă întâietate: spiritul de observație și ochii deschiși către tot ce se întâmplă în toată lumea, discernământ (atât cât permite permanentul joc de iluzii ce ne înconjoară), spirit analitic, gândire critică și nu în ultimul rând, curajul de a le folosi pe cele de mai sus pentru a schimba lumea. Poate că sună cam nerealist, un pic cam mesianic și deci ușor ridicol, dar eu cred cu toată convingerea că acestea mai degrabă decât talentul și creativitatea, ar trebui să fie armele (sau uneltele?) artei. Sună ridicol și nerealist doar pentru că am ajuns să fim atât de scârbiți de ce se întâmplă în lume, atât de sceptici și de acri, încât orice încercare de a schimba mersul lucrurilor e privită cu neîncredere tristă, lehamite ori plictis.
În contextul unei crize politice care, deși aparent fragmentar, pare să ia în stăpânire toată lumea, marea majoritate a manifestărilor artistice îmi par fie frivole, fie rupte de realitate și de o ignoranță crasă, fie pur și simplu de un cinism de-a dreptul criminal. Ce mi se pare și mai îngrijorător este că până și arta care pretinde a fi angajată politic și social, deși convingătoare la nivel de discurs, se dovedește cel mai adesea incapabilă de a aduce vreo schimbare, complet ineficientă și deci ratând scopul propus – nimic mai mult decât un gest burghez semi-înflăcărat, acceptat și „încorporat” de sistem, la fel cum un părinte acceptă răzvrătirile și obrăzniciile odraslei știind că, la urma urmei, sunt doar „o fază” necesară, inofensivă, trecătoare. În numele dreptului la liberă exprimare, noi, aici, în lumea „civilizată”, respectăm rebelii, adică îi lăsăm să măcăne, nu îi băgăm la răcoare, cum face Putin cu Pussy Riot… Se mizează probabil pe faptul că, oricum, stropul de artă care măcar încearcă o zvâcnire politică este infim în comparație cu oceanul de artă „de consum”.
Cei mai mulți dintre artiști și persoanele interesate de artă par să aprecieze arta pentru ceea ce o deosebește de realitate: calități estetice, faptul că oferă un prilej de relaxare ori de contemplare senină, toate acestea cu scopul distanțării de o realitate sumbră care îi bombardează în viața de zi cu zi. Oamenii vor să se refugieze în artă. Ce drăguț! Oare o persoană din Siria poate să se retragă din realitate și să se ofere contemplării apolinice (și apolitice) când totul în jur e făcut pulbere? Ce este oare mai ridicol și mai demn de dispreț: să refuzi să joci în spectacolul grotesc pus în scenă de câțiva păpușari siniștri care învârt lumea pe degete, sau să te faci că nu vezi ce se întâmplă doar pentru că tu ai avut norocul să fii distribuit într-un rol căldicel?
Și atunci când știi ce se întâmplă nu numai în Siria, dar și în Egipt, în Ucraina, în Venezuela, în Sudan ca să numesc doar câteva exemple ( nu mai pomenesc dezastrul molcom din România), oare mai poți să continui să pictezi floricele pe câmpii sau să faci artă „detașată” cu care să-ți satisfaci publicul și clienții ȘI să te numești cetățean responsabil al planetei? Mie, una, mi-e jenă. Până când îmi voi da seama ce pot să fac, ca artist, ca să schimb ceva în lume, rămân în grevă și protestez.
Citește și:
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul unu…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA: La aniversară…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU: Ședință de senat…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Despre belicoșenie…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: Despre țoape și țopism sau literatură și realitate…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB: Iarna în port…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY: Am fost un copil reușit? ( 3) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU: Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU: Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA: Despre ploaie…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE: Despre gazete și gazetari, la ceas aniversar…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: Fragmente…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN: Hârtia nu roșește…
REFLECȚII PEDAGOGICE – Alexandra VLADOVICI BÂRSAN: A fost odată ca niciodată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA: Varză de Bruxelles…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: Scrisori către tine. Despre cunoașterea prin creație…
CUȚITUL CU Teiș – Gabriel ENACHE: Unu…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU: Simulare BAC.Scrisoare deschisă…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE: Respirări…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: Povestiri de la Bolta Rece…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 6 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA: Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU: Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA: Gluga de coceni…
STUDENȚEȘTI – Alexandra MOCANU: Studențești și nu prea. Despre cum se trăiește în Capitală…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ: Un fel de n-ar mai fi…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE: Cel geniu și cel artist…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA: În loc de Mărțișor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
