Trebuia să scriu un articol de sfârșit de an, dar zău că nu știu ce înseamnă asta. Imaginați-vă că are globulețe și beteală.
De ceva vreme mă tot întreb cum aș putea să fac puțină dreptate în chestiunea înțelegerii artei contemporane de către publicul larg. O idee prostească, bineînțeles. Adică nu prostească în sine, ci pentru că m-am găsit tocmai eu să fac asta, de parcă aș fi vreo expertă. Nu sunt. Doar că îmi place să-mi dau cu părerea, să pun țara la cale și să propun proiecte semi-utopice care nu se vor materializa niciodată. Și acum am o rubrică într-un supliment de cultură, în care pot să-mi fac de cap.
Ideile îmi vin mereu pe căi ocolite. De exemplu ideea acestui articol mi-a venit când mă uitam la un clip tembel, în care un orășean (cred) întreba niște țărani ce se întâmplă cu soarele noaptea, iar aceștia dădeau cele mai halucinante răspunsuri, evident fără nicio legătură cu ce știm noi ăștia deștepții (autori/cititori de suplimente de cultură) despre fenomenul în cauză. Din câte pot eu să ghicesc, scopul clipului este bășcălia, hăhăiala și arătatul cu degetul. Privitorul posesor de computer și internet n-o fi el un geniu, dar neicușorii ăștia sunt clei de-a binelea, și gândul ăsta trebuie să-l facă pe privitor să simtă, pe de o parte, o căldurică plăcută în inimă și în creier, și pe de altă parte o enormă îngrijorare cu privire la viitorul țării aflat în mâinile acestor creaturi cu drept de vot. Just. Am înțeles că asta trebuie să simt și să gândesc, totuși mie îmi place să fiu mai specială așa că m-am gândit la altceva: m-am întrebat cam cât de norocos sau de privilegiat ar trebui să fii în viață, astfel încât să fii într-o situație în care să începi să îți pui probleme legate de arta contemporană. Nu cred că se poate răspunde cu precizie (întrebarea e, oricum, retorică și tendențioasă), dar presupun că ar trebui să fii cel puțin la fel de norocos ca o persoană care știe ce se întâmplă cu soarele noaptea.
Din cauza rupturii dintre publicul larg și o artă contemporană tot mai greu de înțeles, se creează impresia că aceasta din urmă e rezervată unei elite, unui grup de privilegiați care au timp (liber) și sunt dispuși să și-l petreacă gândindu-se la ceva atât de rupt de realitate precum arta contemporană, mentalitate care atrage după sine, de ambele părți, veșnicele judecăți și prejudecăți specifice luptei de clasă. Într-un anume sens, e adevărat că trebuie să fii „norocos” pentru ca arta să reprezinte ceva important în viața ta, dar nu ține atât de statutul social, cât mai degrabă de o dispoziție mentală și sufletească, zic eu, chiar dacă un statut social privilegiat favorizează dezvoltarea unui anumit tip de sensibilitate, fără să-i fie însă condiție absolută.
Această limită fragilă dintre cei așa-zis norocoși și cei mai puțin norocoși în ce privește legătura cu arta poate deveni foarte ușor prilej de speculație, și tot atât de ușor poate fi identificată, artificial, cu o barieră între clase sociale.
În ce constă de fapt izolarea artei contemporane față de restul lumii? Și nu sună oare paradoxal să vorbim de o izolare în condițiile în care numărul artiștilor și al curatorilor, al studenților și al absolvenților de școli de arte și cantitatea de artă produsă în ultima vreme sunt mai mari decât în orice altă perioadă din istorie, iar spațiul descris de ceea ce numim artă este atât de flexibil și de incert (în parte din cauza incapacității teoreticienilor artei de a-l defini) încât toată lumea pare a fi înrudită într-un fel sau altul cu arta? Cred că tocmai improprietatea termenului „artă” și mai ales a celui de „artă contemporană” stă la baza acestui paradox și hrănește neîncetat ciudatul conflict dintre arta contemporană și public. Și totuși, oricât s-ar scrie despre subiectul acesta și oricâte încercări de a defini arta s-ar face, marea parte a publicului nu va avea niciodată acces la acestea, și nu pentru că accesul ar fi restricționat ci pentru că nu este căutat. Cum spuneam mai sus, trebuie să fii într-un anumit context destul de specific ca să începi să îți pui probleme legate de arta contemporană. De ce? Pentru că lumea care ne înconjoară nu face din artă o problemă esențială deși, într-un fel sau altul, ne împiedicăm de ea la tot pasul.
În societate, funcționează niște filtre care fac ca numai anumite subiecte să fie considerate „de interes general” și să ajungă la mase. Media constituie probabil cel mai evident și mai la îndemână astfel de filtru. Dar parcă e prea ușor să dai vina pe media, în special astăzi, când accesul la informație depinde aproape exclusiv de alegerea și interesele personale, și de aceea cred că trebuie privit altundeva pentru a afla de ce anume acordăm unor subiecte mai multă importanță decât altora. Ar trebui poate investigată agenda politică a structurilor de guvernare ale unei țări. Într-o țară în curs de dezvoltare cum este (și cum pare că va rămâne multă vreme) România, în care sunt atâtea probleme grave de rezolvat, cultura nu va fi niciodată considerată un aspect esențial, ci doar un moft. Sau, eventual, un prilej de a-i băga cetățeanului pe gât valori îndoielnice care să-i gâdile orgoliul și să-l mențină în zona de confort; în nici un caz să încurajeze și să stimuleze gândirea liberă, să intrige ori să pună în pericol structurile de putere.
Un exemplu clar de punere în aplicare a unui asemenea proiect cultural populist este proliferarea delirantă a programelor TV care își propun să implice individul în producția cultural-artistică – Românii au talent, Vocea României, X Factor etc. – circulând astfel ideea că oricine poate accede la acest foarte special statut de artist. O consecință directă a popularizării emisiunilor respective este punerea semnului de egalitate între artă, talent și spectacol sau entertainment, lăsând în afara ecuației practici artistice care își propun ceva mai mult decât să distreze masele. Apoi, constatăm un fel de democratizare primitivă a „artei”: nu numai că oricine are șansa de a deveni artist, dar (și acesta e poate cel mai interesant aspect), arta devine cuantificabilă, simplu de judecat conform unor criterii care se vor obiective, practic oricine se pricepe la artă și, prin vot, devine factor determinant în stabilirea unui clasament al valorilor. Acest tip de divertisment înțeles ca artă este implicit legat de ideea de distracție, de plăcere imediată și de… frumos și armonie, ceea ce face ca practicilor identificate ca „ne-frumoase” să li se refuze sau conteste statutul de artă, sau să fie expediate în acea enervantă și elitistă categorie a artei neînțelese/de neînțeles.
O altă metodă de folosire a culturii în scopuri politice, care funcționează de minune în România, este accentuarea rolului credinței (și implicit al bisericii ortodoxe) ca liant al identității naționale. Nu voi insista asupra acestui aspect, vreau doar să notez că multe dintre valorile și ideile conservatoare promovate de biserică vor fi întotdeauna în conflict cu arta contemporană, din motive lesne de înțeles, iar din acest conflict biserica va ieși mereu triumfătoare, pentru simplul motiv că are mult mai mulți adepți, care sunt învățați să creadă tot ce li se spune. Și asta prinde bine și în campania electorală.
Apoi, educația artistică la nivel preuniversitar, dacă există, este precară și conservatoare. Sau cel puțin asta era situația când eram eu la școală. Bazându-se pe canoane, adică pe prezentarea celor mai importante figuri din istoria artei, devine aproape o formă de teologie, ceea ce desigur este util pentru cultura generală. Problema este că atunci când se ajunge la arta contemporană, aceasta fie este tratată superficial, fie prezentată în contrast cu marile curente din istorie ca fiind lipsită de adâncime, fie de-a dreptul lăsată pe dinafară deoarece, cronologic vorbind, tot ce e recent e întotdeauna pe la sfârșitul manualului, adică vara, adică atunci când ori e toată lumea cu un picior în vacanță, ori sunt alte probleme care au întâietate, cum ar fi examenele și tezele de sfârșit de an, materiile de Bac etc.
Ironic este că, deși adesea arta contemporană își propune trezirea conștiinței publicului în legătură cu probleme care îl privesc direct, cum ar fi încălcarea drepturilor omului și a principiilor democrației, condiția omului în societatea de consum, manipularea politică și abuzul de putere, din cauza confuziei care se creează (voit) între artă și frumos, aceste mesaje nu ajung la cei cărora le sunt destinate pentru că tocmai aceștia vor fi primii care le vor respinge înainte chiar de a încerca să înțeleagă despre ce e vorba, din cauză că, formal, aceste mesaje nu corespund ideii lor despre artă sau despre ceea ce ar trebui să constituie o operă de artă. Avem deci un public care, din cauza lipsei de educație, informație sau interes nu are capacitatea de a contextualiza, de a interpreta și interioriza un mesaj care în esență este simplu, adesea banal (și în acest sens acuzația conform căreia arta contemporană ar fi ermetică se dovedește nefondată); avem artiști care vor să schimbe ceva în mersul lucrurilor dar sunt în permanență marginalizați, ridiculizați sau suspectați de elitism; și avem niște structuri de putere care alimentează conflictul dintre cele două categorii de dragul menținerii statu-quoului.
Câtă vreme această situație socială va rămâne neschimbată, țăranii vor continua să emită teorii medievaloide despre fenomene cosmice care îți sunt explicate în clasele primare, ministerul culturii va fi defavorizat fără ca asta să garanteze bunul mers al altor domenii considerate „importante”, în timp ce la conducerea lui se vor succeda personaje din ce în ce mai sinistre, cât despre înțelegerea artei contemporane – aceasta va continua să fie o chestiune de noroc deși, adesea, tot ce cere arta pentru a se face înțeleasă este puțină bunăvoință și disponibilitate. Și poate ceva discernământ în alegerea priorităților și identificarea inamicilor.
Cam atât am avut de spus pe anul acesta.
Artificii
IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…
Citeşte şi
Roman foileton, NERO, BRAC GERMAN, episodul 13 …
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, un răsfăț stilistic de sfârșit de an…
SUBSTITUIRI, cu doamna Dana NEACȘU, un serial excepțional, într-o confesiune tulburătoare…
SOVIANYSME, cu Octavian SOVIANY…
Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Desigur, o bogată PICĂTURĂ CHINEZEASCĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…
JUNIORI DE CARABELLA, despre draga de școală, cu Marius Alexandru DINCĂ…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
POMPIJIPISME și interferențe metaforice…
LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN și dorul lui de casă…
Scriitorul târgoviștean Ioan VIȘTEA, cu RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Marele actor Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Petre STOICA și STRATEGII DE DISTANȚARE…
JUNIORI DE CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…
Domnișoara Ioana PIOARU și rubrica ei LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Alexandru IACOB…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
Domnișoara Alexandra MOCANU și rubrica ei STUDENȚEȘTI…
Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu AMERICA LA NOI ACASĂ, direct din New York…
CULTURA ONLINE, rubrica domnului profesor Daniel TACHE, doctor în filologie…
TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…
CULTURA URBANĂ, cu domnul doctor în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
