LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU : Astăzi îmi permit să fiu sentimentală

Aveam cam patru ani când am avut primul vis care mi-a rămas în memorie. Mergeam desculță printr-o mlaștină, era noapte și cerul era o burtă de mistreț. Nu vedeam unde calc, dar simțeam umezeală și o moliciune scârboasă sub talpă. La un moment dat am pășit pe ceva tare și solzos – o spinare de crocodil, care a început să se miște încet. Era plin de crocodili peste tot în jurul meu, și unul din ei, lângă mine, își descleșta fălcile pregătindu-se să mă înhațe. Frica m-a paralizat câteva secunde, apoi am început să alerg călcând pe spinările lor, gândindu-mă mereu cu groază că dacă aș face un pas greșit, m-aș afunda în mlaștină și m-ar sfâșia crocodilii. Nu s-a întâmplat asta, dar m-am trezit când, în goana cea mare, din neatenție, am nimerit fix în gura larg deschisă a unui crocodil. A doua zi am mers cu ai mei în vizită la niște rude cărora le-am povestit visul meu. Întâmplător, aveau o „carte de vise”, fără coperți și ciufulită în ultimul hal din cauza nenumăratelor consultări. Au căutat „mlaștină” – nu era. Apoi au căutat „crocodil” și au decretat: „te vei îndrăgosti fulgerător de cineva”. La patru ani. Fulgerător. Mi-am imaginat că sunt pe un deal și vine o furtună peste mine, mă fulgeră, și pac! mă îndrăgostesc de prima persoană care-mi iese în cale. Ce treabă avea asta cu crocodilii, n-am putut niciodată să înțeleg.

Dar nu asta contează, ci faptul că după acest episod și până astăzi, nopțile mele au fost inundate de cele mai formidabile și mai nebunești vise, unele atât de detaliate și de verosimile, atât de intense încât mă tot întreb dacă nu cumva în vis trăiesc, de fapt, cu adevărat.

Într-un vis am aflat cum e să mori, și cred că sentimentul pe care l-am avut atunci a fost foarte acurat. Totul era (sau părea?) foarte limpede și logic. Eram la parterul unei clădiri foarte înalte, iar alături era o macara de care atârna o bilă de metal imensă, cu care se demola o clădire învecinată. Ceva s-a întâmplat și bila a scăpat de sub control, a început să lovească în clădirea în care eram eu, totul se cutremura, geamurile erau făcute țăndări, obiectele din jur cădeau, haos și vraiște peste tot, apoi am simțit cum etajele de deasupra încep să se prăbușească și am știut că urmează să mor în câteva secunde, m-am uitat în jurul meu și în ochii celorlalți vedeam aceeași groază împietrită, același amestec de disperare, negare, furie și stupoare pe care le simțeam și eu în fața iminenței morții. Și apoi am murit. M-am trezit și mi-am dat seama că nimic din ce mi s-a întâmplat vreodată, până atunci, nu m-a înspăimântat în asemenea măsură, nici măcar alte vise în care moartea părea insuportabil de aproape. Pentru că niciodată nu se mai „înfăptuise”.

În alte vise, prin ciudate fragmentări / pulverizări ale sinelui și ale subiectivității, am experimentat situații pe care, altfel, nu le voi trăi probabil niciodată. De pildă, cum ar fi să fiu bărbat (eram Ulise și mă chinuiam să prind moartea care era o maimuță, fura bebeluși și îi ascundea într-un copac). Sau altădată am visat că sunt o pisică într-un acvariu. Altădată am fost două persoane diferite în același timp.  Această provocare a fost cea mai grea, pentru că cele două persoane „pe care le eram” trebuiau să se ascundă de un zombie, apoi să fugă undeva unde să nu mai fie văzute și nu puteam să mă coordonez astfel încât să „le fug” pe amândouă simultan, dar și pe fiecare după puterile ei, respectiv ale unei fetițe de 5 ani care tot rămânea în urmă și ale unui băiat de 17-18 ani. (Într-un final, băiatul a luat fetița la subraț și au scăpat.)

În vis i-am întâlnit pe Max von Sydow, pe Ștefan Iordache și pe Bach și pe mulți alții, într-un vis ningea în august și oamenii erau speriați, smulgeau bisericile din rădăcini (aveau rădăcini ca pomii) și făceau focul cu ele, iar pe mine mă trădase o prietenă și mă duceam să îi retez părul cu o secure, în alt vis Statuia Libertății cu un clopot mare pe cap spunea: „lenea e mai anevoioasă decât velocipedul, sare peste etape și peste pisici și câteodată te trezești și cu două palme după ceafă”, în altul am visat un „aparat de întârziere” – o prismă mică din sticlă, cu mâner metalic și o lentilă bifocală pe partea din față, dacă te uitai într-un anume fel, lucrurile pe care le vedeai durau mai mult – un zâmbet sau mâncatul unei prăjituri – eu eram Benjamin Franklin și un cerșetor care stătea întins pe jos m-a întrebat la ce îmi trebuie așa ceva, la ce îmi trebuie un aparat care minte (pentru că realitatea nu se schimba, doar percepția era deformată de aparat) și i-am spus că cred că și pe mine mă întârzie cineva privindu-mă de pe partea cealaltă, fiindcă eu de fapt am murit de mult, cerșetorul a râs și i-au picat toți dinții pe jos, dar în aparat încă avea un zâmbet foarte simpatic, în alt vis am văzut o sculptură de Duchamp care nu există dar dacă ar exista sigur ar fi făcută de el și în altul am recuperat o amintire pierdută în realitate.

Sunt însă anumite vise pe care le prețuiesc mai mult decât pe oricare altele și pentru care voi fi veșnic recunoscătoare uzinei onirice din capul meu: visele ce-mi prilejuiesc întâlniri cu oameni dragi mie, care au murit. Uitarea, ruperea de realitate, scindările schizoide pe care le operează mintea mea pentru a construi aceste vise fac posibilă o experimentare atât de firească a acestor întâlniri, iar prezența acelor persoane și tot ce facem, tot ce vorbim, tot ce se întâmplă este atât de natural și totodată atât de scos din istoria reală (și probabil îmi doresc în sinea mea atât de mult să fiu acolo, unde încă mai suntem toți împreună) încât, atunci când mă trezesc, minute în șir trăiesc cu sentimentul că aceea este realitatea, și se prelungește și aici.

Îmi place să cred, oricât de stupid, oricât de banal, romantic și sentimental ar suna, că lumea și timpul sunt cumva pe dos, că eu sunt cea visată de ei în altă parte și că acest lucru va deveni din ce în ce mai clar pe măsură ce ei vor fi tot mai mulți, iar eu, pe-aici, tot mai singură.

Cristinei

 

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…

Citeşte şi

ROMAN  FOILETON –  Ionuț  CRISTACHE;  NERO, BRAC  GERMAN, episodul 16…

CULTURA  URBANĂ – Pompiliu  ALEXANDRU ; Nobila meserie…

CULTURA  ONLINE – Daniel  TACHE; Unde este Țugurlan?…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Zâmbete și… zâmbete…

CONEXIUNI –  Ștefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU;  Oamenii de ieri ai Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; Poveste de iarnă…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Târgoviște, 1938…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI – Mariana OPREA  STATE; Dor și timp…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; Un film…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Felinarele din Piața Metus…

REFLECȚII  PEDAGOGICE –  Alexandra VLADOVICI  BÂRSAN; În cursa timpului…

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ  –  Puiu  JIPA; Despre ce este vorba…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; Pe urmele japonezilor…

LA BORTA  RECE – Radu  PĂRPĂUȚĂ ;  O samă de măscări…

SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 4  – Dana  NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU…

RAFTUL  CU  PROZĂ  SCURTĂ  –  Ioan  VIȘTEA; Mica sirenă…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Daria  STEMATE; O cafea amară…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ ;  Dor și vis…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA ;  Așteptare…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Miahela MARIN; Teama de a fi român…

SOVIANYSME  –  Octavian  SOVYANI; Am fost un copil reușit?( 2 )

JUNIOR  DE  WORCESTER  –  Bogdan  VLĂDUCĂ;  Despre morcovi și inflație…