De ceva vreme, o fi că e ziua mică și nopțile sunt mai depresive, trec prin fel de fel de stări de sănătate, dar nu care ar pune probleme în viitor, doar niște temeri normale pentru o anumită vârstă, din cauza singurătății, a posibilităților mele restrictive de mișcare și, atunci, asta duce cumva la o izolare, la insomniile mele tot mai dese, nemulțumiri pe plan relațional, copii pe care-i văd tot mai rar și mai puțin, neputințele de a-mi rezolva singură treburile gospodărești, ca acum 15 ani, sau ca acum 5 ani… Toate le simt și mă îngrijorează.
Singura certitudine de care trebuie să țin cont este când anume se pune Punctul. Cine îl pune? De ce și de cine depinde acest lucru? Mă obsedează și îngrijorează această incertitudine, deși nu ar trebui să mă preocupe,pentru că indiferent ce fac eu, mai devreme sau mai târziu, El, Creatorul îl va pune. Asta e singura certitudine a vieții, sfârșitul. El, sfârșitul începe de când ne naștem, dar credem că avem timpul, aliatul nostru. Și că avem când să ne gândim la asta și să facem ordine prin dezordinile actelor din tinerețe, jafului de zile irosite sau lăsate în așteptare.
Atâta risipă de energie, amânări din toate părțile, diete necorespunzătoare, apar neputințe neînțelese la alte vârste și încep îngrijorările. Fricile veghează nopțile, iar insomniile lasă urme puternice. Când au trecut atâția ani? Cum de îmi aduc așa de târziu aminte că nu sunt nemuritoare? Și asta, mai ales când tot mai des în jurul meu mor oameni, cunoștințe, prieteni, rude… Au un „algoritm” propriu de punere a Punctului. Mi se face frică. Și cred că tuturor le este. Cum să mă împac? Am nevoie de ceva încredere, deși știu că nu sunt singura căreia o să i se pună la un moment dat Punctul.
La urma urmei am făcut tot ce trebuia. O casă, o familie, două chiar (mai bune mai rele!), un copil (m-am chinuit mai mult, dar atâta mi-a dat Dumnezeu, unul). Am sădit o grămadă de pomi, vie, plante de tot felul, am scris niște cărți, vreo 12, am o ascensiune mulțumitoare, în acest domeniu. Țin o casă singură cu toată gospodăria de la curte: păsări, câini, pisici, plante, livadă… În fiecare zi doar să nu vrei și ai tot felul de treburi. De la o vreme, le amân, le mai las nefăcute și observ că nu se prăbușește cerul, nu se întâmplă nimic și nu mă întreabă nimeni de ce nu le fac… Așa o fi vârsta asta. Și totuși timpul trece. Mă străduiesc să citesc în fiecare zi câteva pagini, să scriu un text, o poezie, ceva, așa ca un exercițiu pentru creier. Sigur irosesc mult timp cu gânduri sterile. Nu știu când trece ziua, viața. E atâta tristețe în lume, e atâta loc liber între noi, încât fug de emisiunile de știri, de mesajele de pe internet și vreau și eu o pastilă de râs, de veselie, unde să o găsesc? Nu glumesc, la un moment dat când eram tare deprimată și cu stima de sine foarte jos, m-am dus singurică la un psihiatru, care nu m-a primit chiar din prima, cu care am început dialogul cu această cerere: vreau un tratament de veselie, o pastilă de râs… De fapt, toate depind doar de tine și de puterea ta de a te cenzura. Autocontrolul… E tare greu și a funcționat atunci. Dar eram cu 15 ani mai tânără. Aveam timp încă. O mai fi rămas și acum ceva, ceva.
Acum mă bulversează toate veștile cu morți și sunt tot mai mulți. Toate discuțiile despre boli… Și sunt tot mai multe… Să cauți pe youTube muzică veselă, comedii… Mâine merg la o înmormântare, S-a dus colegul nostru, prozatorul și poetul Corin Bianu (Ion Cobianu), membru al filialei de literatură pentru copii și tineret, București. Va fi înmormântat la Pătroaia Vale. Drum lin prietene drag! Ne aștepți pe acolo…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
