LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Timpul și inutilul așteptării

   Mă trezisem cu gândul să mai lucrez puțin la singurătate. E o treabă anevoioasă, dar sigur trebuie pusă la punct. Și ea și eu. Rezistă lângă mine de atâta amar de timp și eu o ignor? O lipsă de respect din partea mea, nu sunt mulți care au așa o „binecuvântare”. În fond, nu e o „pacoste”, e un alint al sorții, care mi-a fost acordat, să fac ceva. Dar ce?

   Timpul este în defavoarea mea și nu-l pot domoli, nici măcar pe bucățele, asta pentru că enșpe zeci de ani, am amânat ba una, ba alta și nu le-am făcut pe niciuna. Și acum, la fel de dezorganizat lucrez. Adică încep mai multe lucruri, incluzând și problemele gospodărești și, inițial, am mare determinare să scriu sau să termin o carte despre care vreau să scriu ceva, dar încă e o ceață pe creier și atunci încep cu o pauză. N-a omorât pe nimeni.

   Beau din cana de cafea, smântânesc internetul, îmi vine câte o idee și o prind repede pe un colț de caiet, ca să pot reveni și să-o îmbrac în cuvinte (de cele mai multe ori, dacă nu o fac atunci, nu mai revin…).

   Și mă gândeam, câtă inconștiență să ard gazul degeaba? E drept, nici puterea de concentrare nu mai e cea de acum 20 de ani, nici măcar cea de acum 5 ani, sunt într-o goană, în niște căutări lăuntrice, care nu se dezvăluie și nu îmi aduc liniștea. O stare de nemulțumire nejustificată… De aceea, amân să pun o amprentă a gândului prin scris, poate nu e ce trebuie, stai să mai treacă ceva, să văd dacă mă mai interesează… Și așa se face spre prânz, nu am concretizat nimic, poate câteva versuri, o ideea  pe un colț de caiet și sunt gata obosită.

   Fac un Mahjongg prelungit și uneori chiar ațipesc. E cam frig azi afară, multă umezeală, ceață, nu e bine de ieșit din casă. Piciorului meu nu-i place frigul și nici umezeala. Ieri am făcut un drum aiurea care m-a costat ceva, că era închis drumul de la Valea Voievozilor și am ocolit pe Alee… De, cu banii de taxi, îmi cumpăram cele mai frumoase flori și o cutie de bomboane… Așadar, mai citesc câteva pagini din Dona Alba (Gib Mihăiescu) și amân iarăși scrisul. Mica, una dintre pisici, este salvată, mă bucur și se bucură și ea, destul de temătoare totuși, nu vine la mine, dar e veselă, mănâncă. Mai rămăsese să le spăl la mașină, ca să le deparazitez…

   Și așa, omul învață că nu știe nimic, chiar dacă o fi știut ceva  odată…

 

Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…