Și azi, ca din ce în ce mai des, mă desprind destul de greu din căldura patului, tot mai obosită, deși „petrecusem” destule ore, cu mai puțin somn, dar cu ochii în tavan, bâjbâind printre gânduri, printre vise tot mai de neînțeles.
Și tu, Doamne ești mereu acolo. Ne întâlnim privirile, eu cu recunoștința și bucuria că te vad la fel de sigur, că nu mă părăsești. Eu, din ce în ce mai nemulțumită de mine, nu mai îndrăznesc să-ți mai cer ceva. Desigur, nu sunt cel mai cuminte copil al tău, dar sunt și eu din materialul tău celest.
Crede-mă, sunt multe situații în care nu sunt mândră de mine și tu știi că-mi pare rău, că-mi lipsește tenacitatea, încrâncenarea să urc și să rămân dreaptă și bună. Ei da, știi câte gânduri îmi bâzâie prin cap? Știu că știi, întrebam doar de ce nu mi le alungi pe cele care mă pot abate din drum? De ce liberul arbitru, când toate sunt prestabilite?
La altă vârstă hotărârile se luau mai repede. Acum, nu mai am timp să îndrept ceva, dacă fac pașii greșiți. Acum, orice aroganță, orice pas bazat pe orgoliu îmi arde tălpile. Mai înainte erau pașii ușori și nu aveam timp să simt, mă strecuram și credeam că fac pașii doar spre înainte, oricum voiam să închid cercul prin forțe proprii și nu aveam vreme să ne mai privim ochii…
Eram sigură că pot orice și mai mult peste. Acum, pe măsură ce am făcut multe și am trăit destule, încep să spun și eu: „știu că nu știu” prea multe și nimic nu e fix acolo unde îl lăsasem, doar tu, Doamne mă aștepți în fiecare dimineață să mă trezesc. Știu bine că nu despre corp e vorba… Ce puteri să am eu să-ți mulțumesc pentru răbdare? Și mi-o dai până la sfârșit…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
