O amintire care și acum, după 30 și de ani, îmi dă fior, gândindu-mă că doar așa am putut ține minte ceea ce mai toți care nu au avut o experiență directă cu poliția, securitatea, acum au uitat sau dau în derizoriu orice povestioară care n-are legătură cu trăirile lor… Corect până la un punct… Dar toate aceste mici schițe, povestiri sau ce sunt ele, au legătură cu istoria. Istoria a crescut și se dezvoltă odată cu noi. Noi facem parte din ea, fie că vrem sau nu. Sigur că nu toți povestim „istorie”, prin istorii. Dar la mine se leagă aceste povestiri de o situație și într-un moment care era istorie, dar la data aceea eu și noi ceilalți nu știam.
Așadar, povestea începe așa, banal și trist, ca în fiecare casă a românilor de dinainte de revoluție sau ce o fi fost ea, acum văd altfel lucrurile și am niște dubii. Era în august 22, venisem din concediu și urma, în câteva zile, să merg la serviciu, iar copilul, fata mea, să meargă la școală. Începea clasa I. Frigiderul și rezervele noastre de hrană erau nule. Tot ce mai avusesem prin debara (conserve, ce altceva…) le luasem cu noi în acea excursie în deltă. Imediat, la începutul lui septembrie, aflăm că vasul care făcea legătura dintre Tulcea și Sulina s-a scufundat, un vas mare, greoi cu sute de persoane la bord, cu care se transportau nu numai călători, dar și toate obiecte trebuincioase localnicilor. Cu el ajunsesem și noi pe malurile deltei, unde am făcut foamea, la propriu. Tot peștele ce se prindea era obligatoriu să fie predat fabricii de conserve, din Sulina sau Tulcea. La singurul local existent în Sulina, pe acea vreme, se serveau conserve, la care se adăugau ceva legume. Era sărăcie, nu exista nimic altceva și abia am reușit să stăm trei zile, pentru că vasul acela rapid Săgeata, care venea doar o dată pe săptămână, a venit după trei zile.
Venisem acasă, cumva dezamăgiți de acest mini-concediu și încercam să facem ceva provizii din care să gătesc și să rezistăm câtăva vreme, mai ales că erau niște zile de sărbătoare, teoretic libere, dacă nu puneam la socoteală defilarea de la 23 August. Dacă aș fi fost la serviciu, altele erau datele problemei cu aprovizionarea. Știu precis că în platforma industrială băgau ritmic cam tot ce aveam nevoie. Sigur, cu cozi de ore întregi, din timpul serviciului. Dar, în zona industrială nu îndrăzneau să nu bage zilnic ceva de mâncare. De obicei nu știam, când ne așezam la coadă, ce vom cumpăra, dar dacă tot nu aveam nimic, era bun orice. Locuiam, pe atunci, într-un bloc cu 10 etaje și apartamentul nostru era cu fața în spatele blocurilor care aveau magazine la parter. Și cum mă uitam, din când în când, dacă se formează vreo coadă, tocmai asta văd, la magazinul Gostat se adunau oameni, pe partea din spate a magazinului, pe unde se făcea aprovizionarea, teoretic. Imediat, îmbrăcată de casă, cobor val-vârtej și mă fixez și eu la acea coadă. Acolo, fiecare, în funcție de nevoi, făcea pronosticuri: pui, pachete de carne de porc, brânză, ouă… În fine, bine era orice, dar parcă ar fi fost mai nimerită ceva carne… Și stăm, și coada crește, și nerăbdarea noastră la fel. La un moment dat, vine așa un zvon că s-a deschis prin fața magazinului și se dau, de acolo, pui. Noi, prinși în mijlocul atâtor persoane, la coadă, dacă plecam spre fața magazinului, nu mai aveam nicio șansă să prindem ceva. Lumea, din ce în ce mai agitată și nemulțumită, reușește să spargă ușile din spate ale magazinului, unde ne așezasem noi și să intre în interior. Acolo era un fel de culoar de trecere, format din navete cu șampanie sau vin spumos (dacă vă amintiți, nu se găsea nici un fel de băutură, poate doar șampanie sau vin spumos, o băutură de sărbătoare, nu pentru muncitori vlăguiți). Și numai ce văd cum primii care pătrunseseră în magazin iau câte o ladă cu sticle și aruncă în ușile dinspre magazin, răsturnând acele picioare de lăzi cu sticle… Curgea vinul, zgomot de cioburi, strigătele mulțimii nemulțumite, agresarea ușilor spre magazin cu forța foametei și a panicii, pentru că în următoarele zile, dacă nu apucam să cumpărăm ceva, ar fi fost foarte greu să viețuim…
Cine nu avea pe cineva la țară, ca să-l ajute cu ceva, sau posibilități pentru o comandă la casa de comenzi (și acolo se primeau cererile preferențial) făcea foamea. Imediat ce s-a deschis ușa magazinului apar de acolo polițiști în civil, cu câini. Culmea e că pe unii dintre ei îi cunoșteam, erau foști colegi de liceu sau din grupul de prieteni cu care mergem la acele faimoase „ceaiuri” (petreceri private). Când au intrat, pe unde au intrat? Doar noi stătusem vreme lungă lângă ușile închide. Sigur că reacția a fost de retragere pentru noi, de panică și s-a produs o busculadă, încercând fiecare să riposteze. Cei din spate, cum eram și eu, ne-am întors să ieșim pe aceeași ușă pe care intrasem, prin spate, dar afară, o urâtă surpriză. Multe dube, din cele cu care se duceau deținuții, cu ferestrele acelea micuțe, cu gratii și, de data aceasta, lângă mașini alți milițieni cu câini. Se umpleau mașinile, plecau, până ce nu mai erau mașini și rămăsesem destul de mulți din acea mulțime, care acum era tare speriată, dorind să se îndepărteze cât mai repede de polițiști, dar nu se mai putea. Am fost încercuiți de milițienii în civil, care au ieșit din magazin. Amenințări, panică, frica mare, mare… până ce ne-au împărțit niște fluturași, formulare în alb, în care trebuia să completăm, numele, adresa și unde lucrăm… A durat destul de mult până ce am completat acele hârtii, pentru că nu eram pregătiți cu pixuri, mulți nu aveau actele la ei și voiau să ne legitimeze pe fiecare. Au colectat acele hârtii, scrise mai mult sau mai puțin clar și corect, nici nu le-au privit, dar au ținut să ne spună, înainte de a ne da drumul, că a doua zi trebuia să fim la defilare, că au datele despre noi și dacă nu venim la defilare, vom fi arestați.
Uimirea este că, la plecare, în șir indian, toți am primit un pachet de carne, habar n-am dacă am plătit-o sau nu, groaza și panica de a ne îndepărta cât mai repede era prea mare. Ajunsă acasă, am realizat că, dacă eram printre primii, care au fost urcați în dube și duși nu se știe unde, despre mine nu ar fi știut nimeni unde sunt, nu apucasem să vorbesc cu nimeni… Și apoi a încolțit în mintea mea întrebarea; de ce aveau milițienii atâtea formulare pregătite, de ce erau milițienii cu câini în magazin? Cum de au venit așa de repede dubele cu milițieni și câini? Era o acțiune premeditată? Și dacă era așa, de ce? Cert e că acum, după atâția ani, cred că toate au fost premeditate, doar noi nu știam. Și atunci se folosea metoda intimidării cu amenințări și cu răspândirea fricii.
Frica este cel mai parșiv sentiment, care dezumanizează, care șterge demnitatea omului. Frica de moarte, dar mai ales frica de anchetările securității, despre care aveam vagi informații, dar înspăimântătoare…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
