Mai e o zi și se naște un pruncuț. Moment de mare bucurie, suprema taină a vieții, nașterea, ne uimește și ne bucură în același timp. Ce poate fi mai superb, ca aducerea pe lume a unui pruncuț? Și când El este fiul Domnului și al Mariei lui, pururea fecioara, evenimentul este în fieare an o revelare a tainei nașterii, a aparținerii noastre la divin. La nivelul creștinului nepracticant, care respectă tradițiile, asta se devoalează cu multă dorință de belșug, cu nevoia generoasă de socializare într-un mediu cvasi-urban, cu exagerarea potenței financiare. Nimic nou sub soare, toți avem un culoar în care existăm. Și cu manele și cu porcul devorat în plin post sau cu închinăciune și penitențele dorite spre iertare, tot la sărbătoarea creștină ajungem. Fiecare după înțelegerea etapelor vieții… Oricum, este o sărbătoare a bucuriei, a plinătății, a belșugului, dar mai ales a emoției lângă celălalt. O sărbătoare a întâlnirii cu cei dragi. Cui să comunici nașterea (ca viitor, ca perspectivă a vieții următoare), dacă nu celor apropiați, celor dragi?
Acum, gândurile cotrobăie în trecut, spre copilăria candidă, când zăpezile erau nu simbolice, când vacanța ne unea în mulțimea de colindători, în guralivii ce mergeau pe derdeluș până sus în dealul viilor și ajungeam acasă înghețați și rumeni în obraji, cu picioarele ude, ascunzându-ne astfel ca mamele să nu creadă că am răcit cumva, ca mâine să nu ne mai lase la sanie. Nu se prindea nicio gripă, niciun guturai, doar voioșie și candoare. Venea vremea tăiatului de porci și, fiecare după puteri, ajutam cum ne pricepeam. Și ne bucuram de vacanțe în libertatea copilăriei. Casele miroseau a rufe proaspăt spălate și uscate în ger, cămările umplute din abundență cu tot ce aveam nevoie, bucătăriile calde, unde mamele nu prididean să umple sarmalele, caltaboșii sau să împletească aluatul cozonacilor cu nuci și stafide. Prea multe dulciuri nu aveam, dar câte o ciocolată și o pungă cu portocale găseam fiecare sub brad. Atîta îl păzeam pe Moșu să vină cu sacul, că mereu adormeam de oboseala saniei sau a ghețușului, înainte de a descărca puținele și doritele daruri. Și cât ne bucuram toți când ne primeam darurile… Vă mai aduceți aminte bananele puse în ziar, sus pe șifonier, ca să se coacă, dar și ca să le ferească de ochii pofticioșilor nerăbdători? Toți eram fericiți
Astăzi, avem mult mai multe, deși ne văităm toți de niște lipsuri, libertăți, însă nu ne prea lipsesc multe lucruri. Desigur, lipsa perspectivei unui viitor clar, a stabilității materiale, a respectului oamenilor simpli sunt situații care ne strică bucuria sărbătorilor. E molimă în țară, printre noi mai mor oameni, libertatea îngrădită și obligația izolării ne fac vulnerabili și triști. Copii fără bunici, bunici singuri și uneori neajutorați, copiii departe de casa părintească unde se regăseau mereu de Crăciun… Căci da, Crăciunul e sărbătoarea reuniunii în familie. E Nașterea Domnului și ne veselim, petrecem cum se cuvine. Dar cum se mai cuvine azi? Dar cum va mai fi mâine, la anul? Ce-și vor mai aduce aminte pruncuții? Poate plimbările la Moll cu masca la gură,, poate alergătura după cumpărături a părinților, o obligație fără bucurie… Ce ne mai dorim? Liniște! Respectul oamenilor, stabilitate și libertatea de a ne bucura, de a ne strânge în brațe.. Mai știți când ați îmbrățișat pe cineva? Când ați făcut o petrecere acasă cu mulți invitați? Mai mergem cu colindul? Nu cred. Bucuriile ne sunt ca niște bule de săpun, cum le atingi cum se sparg…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
