Să nu-mi mai fie dor? Nu pentru că este după sfintele sărbători, ele vin și trec și asta se întâmplă de la facerea lumii. Oamenii își inventează sărbători, dacă nu au destule, așa dintr-un spirit de autoconservare. Dar în preajma Anului Nou, este în aer o mare încărcătură de spiritualitate și de bunătate.
Ei bine, cuvântul ăsta dor este o industrie a emoțiilor prea mult tăinuite, care erup. Este, totodată, o bancă de iubire neconsumată. Este înălțător, dar doare! Da, dorul doare, arde, așadar pot înșirui o sumedenie de motive, de oameni, de situații de care mi-e dor. Ascult slujba liturghiei și mi-e dor de slujba ținută de bunicul meu. Norocul meu cu tehnologia asta, aduci în casa ta toate trebuințele.. Ori dorul e o nevoință a sufletului, nu poți pune altceva în loc. Poate semăna, dar nu este același lucru și de aceeași calitate. Poate e chiar minunat că avem acest sentiment…
Prin acest sentiment rămânem vii. Îmbuibarea și automulțumirea nu lasă loc dorului. Cumva ne dorim o întoarcere în timp, ceea ce evident nu se poate, dar vrem să mai reparăm ceva ce am greșit, să-i spunem măcar unei singure ființe că ne este dor, că așa grăbiți prin soartă, am uitat gesturile sau cuvintele de alint. Am amânat mult prea mult o îmbrățișare și acum nu se mai poate oferi, accepta… Sigur, mereu putem găsi scuze, noi cu noi suntem atât de toleranți. Doar cu noi.
De aceea vorbesc despre dor. Mama știe, de acolo dintre stele. Mi-e dor până la sânge! Desigur că există grade de diferențiere, de acceptări ale durerii. Astea sunt pentru noi, oamenii. De la plecarea (izgonirea) din rai suprapunem regretului o nuanță greu de definit: Dorul care rămâne lipit de tine, până la sfârșit… Uneori îl sechestrăm într-un sertăraș al inimii ca să mergem mai departe, ca să ne împlinim ceea ce se cheamă destinul.
Au venit sărbătorile și știm toți că emoțiile sunt mult diminuate. Sigur, poți spune că depinde de fiecare și de capacitatea lui de a se bucura. Nu e așa ușor. Mi-e dor de inocența copilăriei, de curajul ei nesăbuit. Și vouă, desigur… De iarna în care nu căutam zăpada la munte sau în Elveția, era peste tot și, mai ales, în ghetuțele copilului zburdalnic. Intram pe furiș în casă să ne încălzim puțin, dacă ne prindea mama, adio săniuță sau ghețuș… Și de casa curățată din vreme, cu preșurile curate, cu macatele de sărbătoare pe pat, cu lenjeriile apretate și călcate… Atunci munceau mult mamele noastre, dar și bucuriile erau pe măsură. Acum, cu ceva bănuți, comanzi tot și le primești frumos ambalate și la timpul potrivit. Și totuși, nu avem timp, nu ne mai bucurăm, suntem singuri, chiar dacă fizic poate mai avem pe cineva, ne simțim singuri.
L-am lăsat pe Dumnezeu prin biserici sau într-o icoană și alergăm, alergăm, uitând pentru ce. Când ne trebuie așa de puțin să fim fericiți… Crăciunul nu este despre mâncare, cumpărături, nici măcar despre cadouri, este despre iubire, nașterea iubirii… Și atunci se ostoiește dorul.
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…