Mereu mă întreb cum mai poate, cum rezistă, înghesuită, strivită printre nevoi mărunte, printre insomniile, durerile și dorul de comunicare al sufletelor speciale cu sensibilități irizante? Chiar nu știu din ce material e făcută specia asta a celor ce scriu poezie. Cred că Dumnezeu la Facerea lumii, a luat câteva fire din lutul celest și l-a lăsat așa în curgere lină peste pământ și a zis în sinea lui, pe tălpile cui se va impregna această țărână, să strălucească și la vorbă și la minte, că tot vor aveau destule griji și trebuințe, măcar poezia să-i lase liberi de canoanele lumii și vorbele lor să stârnească mirările iubirii. Și de atunci am rămas așa într-o contemplare continuă a frumosului absolut, Omul. El poate tot și vrea mai mult! Mai mult decât pot înțelege oamenii prin simțurile lor limitate. Mai mult înseamnă infinitul și și-l pot reprezenta, dar numai pentru spiritele curajoase care se pot cățăra pe un vis și de acolo să iradieze lumina iubirii.
Ce ar fi mai prețios decât să-ți îmbraci iubirea ca pe o haină prea strâmtă și să radiezi fericirea? Am un prieten care nu înțelege ce simt poeții și poeții nu știu ce vrea și cum vrea el, să i se demonteze poezia ca să devină hrana concretă a oamenilor în fiecare zi. De aceea, scormonește prin vrafuri de versuri, decupează și decantează sensuri și acolo unde firul se rupe, completează cu imaginile acoperitoare și ademenitoare. Căci impactul vizual este mult mai puternic decât lectura unor cuvinte așezate după canoanele cunoscute doar de poeți. Și ce canoane!
Pentru specia asta teribilă, care probabil are niște circuite by-passate, creierul lor este mereu conectat la 380w, să aibă și rezervă în cazul în care rămân orfai de muză… Dar nu, doar în ei sunt firele din lutul special, doar sângele lor clocotește și are insomnii creative, în rest contemplări și mirări risipite, sentimente tocite, iubiri obosite sau doar amânate până la uitare. Timp lipsă în calendar… Ca și cum s-ar fi rupt niște foi, s-ar fi șters niște ani, parcă s-ar fi vărsat cerneala peste soartă, acoperind totul, cu prea mult.
De bună seamă, nu știu să se devoaleze, e ca și cum se culcă și se scoală cu aceleași armuri rigide, care le conferă cumva siguranța împotriva rănilor, a răutăților cotidiene, căci atunci când ești atipic, se nasc invidii, răutăți, nu poți convinge doar prin cuvinte și acelea într-un cod la care ai aruncat cheia, pentru că tu poți salva omenirea de la tristețe, tu care cu asta te hrănești, plus toate durerile lumii.
E o temă grea și am fugit cât am putut să nu mă implic în capcana teoreticianului. Știu doar că poeții iubesc mult și iartă și mai mult. Numai ei se pot înălța și pot pune un zâmbet în locul lacrimilor cu care șterg fereastra inimii, ca să se vadă mai intens iubirea, chiar și strivită de neîncrederea celorlalți. Mai întâi, trebuie să facem liniște între noi ca să putem să ascultăm codul transmis fiecăruia după prețuirea și sinceritatea sentimentelor. Și atunci când renunțând la noi, prețuim pe celălalt și-i iubim vibrația, ca și când ar fi a noastră, suntem mult mai bogați, abia atunci atingem nivelul de înțelegere al creatorului, care a dat tuturor după nevoi și posibilități. Ei bine, poeții au pretenții puține, material vorbind, au zborul imaginației, puterea cuvintelor și iubirea nepervertită de nevoi mărunte, au multe speranțe, dar și frici, ca niște insigne intrate până la os…
Și toate temerile le ascund printre cuvinte. De aceea, poeziile sunt un fel de muzică nedescifrată, un solfegiu greu, adresându-se inițiaților și răbdătorilor, celor sensibili, care respiră în același ton cu ei. Nu e o melodie după ureche, acolo e travaliu greu, sunt nopți de nesomn, frământări și nesiguranța înțelegerii. Iubirile lor sunt fulminante. Destabilizează pe unde trec, ard tot. Și pe ei, de cele mai multe ori, și trăiesc așa cu penele arse, cu aripa ruptă, ascunzându-de în spatele cuvintelor. Nimeni să nu știe ce e înăuntrul inimii lor, jucându-se mai departe cu vorbele, ca niște copii mari care învață jocul și, de dragul lui, nu-și deconspiră suferința. Și să nu cumva să rămână fără parteneră de joacă. În fond asta e viața, o joacă. De la tragic, la melodramă… O ruletă, mereu cu teama în suflet că nu ai spus cât și ce trebuie, că ești înțeles greșit. Greșeala aceasta poate să le aducă moartea, nu fiziologică, deși nu e imposibil, dar moartea sufletului.
Pentru cei mai mulți, poeziile sunt niște capcane, întinse de poet ca să aibă timp să divagheze spre alt subiect și să le abordeze separat sau în paralel, în funcție de cum este înțeles și iubit. Dacă e soare sau nor pe cerul lor… Dacă le îngădui iubire, singura lor hrană… Restul sunt detalii de existență cotidiană. Și cine să le apere iubirea? Chiar, cine să-i înțeleagă? Poate citindu-i și recitindu-i mai au o șansă să-i iubești…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
