LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Cu tălpile goale printre amintirile mele

   Nici nu știți cât îmi plăcea mie să merg cu tălpile goale prin colbul drumului, pe la 7-8 ani, amintirile sunt încă destul de precise și emoția puternică. Eram lăsată pe vară, destul de des, la bunicii din partea tatălui, într-o comună de câmpie, între Brăila și Râmnicu-Sărat. În aceasta din urmă, locuind cu părinții mei o vreme, eu urmând cursurile liceului „Alexandru Vlahuță” vreo 3-4 ani.

   Așadar, acolo la tataia (era preot, la Racovița și mamaia învățătoare, am mai spus undeva), nu mă prea lăsau să merg eu unde și când doream, că de, „nepoata popii”, pe drum prin praful uliței, în toiul zilei sau oricând voiam eu, nu se cădea, în primul rând să merg desculță… Dar cel mai mult îmi plăcea după ploaie, când se înmuia praful și se făcea o tină cleioasă care se prindea de tălpi, dar din care făceam, pe marginea șanțului, colăcei, turte și cine mai știe ce îmi imaginam. Ceea ce voiam să spun, în discuțiile mele în soliloc, era faptul că senzația aceea, întâmplările acelea, astăzi nu le mai înțeleg copiii copiilor noștri, pentru că nu mai există. Copiii nu mai merg desculți, nu prea mai sunt copii la țară (satele sunt tare îmbătrânite), trăirile mele nostalgice, pentru cei de acolo, erau o normalitate. Doar pentru mine era un spectacol, o evadare din niște standarde, la urma urmei cosmopolite. Lumea satului era așa cum vă povestesc eu. Acolo… Aici însă, la bunicii materni lumea era altfel. Influența banului și a unei bunăstări cumpărate aducea alt standard de viață. Aici m-am născut eu cu gaze, curent, apă pe stradă, drumul pavat cu piatră cubică, șanțuri, autobuze măcar din oră în oră. Orașul la 5-6 km… Așadar copii aveau alte jocuri.

   Doar că acolo, în zona aceea destul de departe de primul oraș, între 25-40 de km, universul copilăriei era ulița și gârla. În rest, câmpuri mari de mulți km, la care doar adulții mergeau la sapă și ce era de făcut, în funcție de anotimp. Desigur, cu căruța și se întorceau seara târziu obosiți. Localitățile erau destul de depărtate unele de altele. Deci, toate utilitățile depindeau de universul restrâns al satului și implicit de membrii familiei. Așadar și copiii, mai mari, mai mici aveau treburi de făcut. Nimeni nu era lăsat să cutreiere ulița fără o treabă. Doar eu… Și clar, nu prea aveam cu cine să mă joc, poate după prânz, când se încingea aerul verilor toride, mergeau pe la gârlă. Și erau veri foarte fierbinți, cu secetă, rar aveam ocazia să simt tina cleioasă cu picioarele mele neobișnuite, desculțe.

   Dar nici la gârlă nu mergeam de capul meu cu ceata de copii. Pentru că vacanță era, dar aveam un program… De citit cu voce tare nu știu câte pagini (mă bâlbâiam și aveam obiceiul să sar cuvintele, din grabă sau pentru că citeam mai repede cu ochii și gura nu ținea pasul…), aveam lecții de tricotat, de croșetat, de limba franceză… Sigur că mă grăbeam să le fac repede ca să merg în drum, doar va trece vreo copilă ca să merg pe la ea.

    Copiii satului, prietenii mei de vacanță, vă spuneam că erau prinși cu fel de fel de treburi, care erau sarcini lăsate de părinții ce plecau în creierii nopții la muncă, pe câmp. Și sigur fiecare gospodărie avea pui, boboci, măcar o vacă sau câteva oi și atunci era alergătură, plus frații mai mititei de care trebuia avut grijă, să nu pățească ceva. Și cine să se joace cu mine? Cred că noțiunea de joacă, la ei era „treaba”, toate le făceau într-o joacă. Nu li se părea greu. Dădeau mâncare la păsări, apoi duceau vaca, capra sau ce aveau la ciurdă (exista un loc anume de pășunat și măcar un văcar, ca să aibă grijă de animale), dacă nu, într-o grădină poiană, unde le priponeau și le mai luau seara. Dar acasă trebuia încropit ceva de mâncare și pentru ei și pentru frățiori, chiar pentru părinții care veneau de la km buni, unde aveau diferite munci. Asta era vacanța lor… Doar când ploua mai făceau ceva jocuri copilărești. Poate doar seara, mai alergau pe uliță și, în general, tot cu treabă trimiși de părinți, după una, alta… Cum vă spuneam, frământatul lutului pe marginea șanțului era chiar o raritate. Iar eu, nostalgică încă, privind în interiorul copilului din mine….

   Acum, copiii se joacă pe tabletă, nu știu ce mănâncă vaca, și nici nu doresc să se murdărească pe pantofii lor scumpi. Îi duc părinții de colo colo, să nu se plictisească și vacanțele sunt în fel de fel de locuri de care noi nici nu auzisem… Copilăria noastră este prețioasă doar pentru noi, desigur, pentru că e a noastră și e plină de emoții irepetabile.

Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…