Iubind cu Esenin anotimpuri… Esenin e trist, răvășește prin frunzele toamnei, poeții îl citesc mai puțin și-l simt tot mai des până-n oase. Raiul e la o palmă distanță, dragostea curăță locul, lacrima clopotului mângâie delicat suflet și carnea ce arde.
Cheile tale, doar poeții le încearcă, moartea bea vinul devreme, tu te tulburi în gânduri, nimicul atârnă pe gene.
Cerul a tras azi cortina, îngerii îi fac pomenirea, rămâne poetul, iubita și dorul crescând anotimpuri de șoapte, poezia e blândă, tăcută și caldă, îmbracă în frunze cărările toate, ceasul a hotărât prea devreme rămas bun, nu-i nimic nici în viață, doar moartea salvează cuvântul, îmbracă poetul și dorul.
Terapie… Fiecare are rana lui, nu facem concurs a cui e mai adâncă, mai caldă sau părăsită… a mea este cea mai… câți or fi trecut pe acolo, câte gânduri nu au rodit, câte mâini încrucișate s-au rugat sau câte au mângâiat? Clar, nu au mângâiat…
Câte nopți, durute insomnii, câte pagini scrise pentru terapia ocupațională, șterse de lacrimi?
Doctorii au răni și mai mari, nu-i impresionezi cu o poezie șchioapă, cu o febră a emoțiilor refulate, nu, știi bine că asta e boala tuturor, rana tristeților singure.
Neputincioși de sus în jos. Dumnezeu are treburi, a ratat economia de piață, măcar un buchet de mătrăgună și tratamentul își făcea loc între pleoape, visând rotund caruselul din marginea circului unde se limpezeau conștiințe.
Sângele e tot mai puțin, pictorii îl păstrează să coloreze puțin apusuri, niște cartoane în formă de inimă, pregătite pentru transplantul iubirii în locuri cu dureri irepetabile.
Au mai reușit astfel de operații, atâta vreme cât rana e vie…
O să facem un grafic, când ne rugăm pentru poeții cu răni ascunse în mirările dimineților tot mai grele, tot mai singuri, cu buzunare pline de tristeți…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
