Spun acest lucru pentru că nu există o definiție a poeziei, un fel de debordare a sentimentelor puternice și doar atât. Poate definiția ei ar fi mai degrabă lipsa definirii exacte. Este o pânză îmbibată cu diverse vopseluri și pictorul, atunci, e poetul care folosește cuvintele în loc de culori, dar cu mult mai mult meșteșug de a creiona și colora ceva ce simți și nu poți traduce, ca să nu strici vraja, emoția. Așadar, nu pot spune ce artă e mai valoroasă. Evident, cuvintele devin coduri pentru poet, care de multe ori nu mai au semnificația din Dex. Aceasta e arta, mirarea și minunea… Una dintre cele mai definibile caracteristici ale formei poetice este economia limbajului. Poeții sunt avari și neîncetat critici în modul în care împart cuvintele. Selectarea cu atenție a cuvintelor, pentru concizie și claritate, este standard, chiar și pentru prozatori. Cu toate acestea, poeții trec cu mult dincolo de ea, luând în considerare calitățile emoționale ale unui cuvânt, povestea lui de fundal, valoarea sa muzicală, sensul său dublu sau triplu și chiar relația sa spațială pe pagină. Poetul, prin inovație atât în alegerea cuvintelor, cât și în formă, se pare că smulge semnificația din aer. Poezia este redarea artistică a cuvintelor, în așa fel încât să ne evoce o stare, emoția momentului, clipa, economisind cuvintele, având nevoie de artificii pe care nu le bănuiam posibile, scoțând din cuvânt sensuri surprinzătoare.
De aceea, pentru a reuși acest deziderat este nevoie de mulți metri cubi de pagini citite și, după decantarea lor, să poți scoate la lumină din ceea ce te-a amprentat emoțional și să redai doar ceea ce-ți permite a modela prin cuvinte, stări proprii, imagini inedite. Poezia este imaginație împletită cu senzații, pe fondul experiențelor personale, a sensibilităților fiecărui poet, adăugând educația sa, acumulările de cultură ale unei vârste și chiar amprenta mediului în care a trăit și a scris poetul. Toate fac un cumul cu amprenta pe originalitate. Poezia, ca modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al ritmului, este constituită pentru toate gusturile, personalităților diferite după vârstă, educație, emoție. De aceea, este mereu surprinzătoare. Și aceasta însemnă amprenta originalității. Pentru că, doar despre asta este vorba când trecem de la versuri la poezie. Diferența este uimitoare și totuși sesizată doar de cunoscători. Nu e suficient să ai abilitatea de a face rime instantaneu pentru orice temă (sunt oameni care vorbesc curent în rimă!), este meritorie o astfel de înclinație de sintetizare a evenimentelor vieții, dar aceasta nu însemnă poezie. Poezia este mult mai mult, este o filosofie a Eu-lui, devoalată încet și precaut, doar pentru oameni sensibili și cu un bagaj educațional, diferită fiecăruia după amprenta pe care ar trebui să lupte să și-o făurească. Numai așa realizează un pas mic spre originalitate, ca să poată fi recunoscut. Și totuși, astăzi temerile acestea nu mai sunt cunoscute, nu mai sunt de notorietate. Când toate sunt contrafăcute, plagiate, cine să mai țină steagul sus spre autenticitate? Teme noi nu mai avem pretenția de a inventa, căci nimic nou sub soare nu există, singurul mod de a ne face o amprentă personală, cred eu că ar fi, modul de a exploata Cuvântul. Da, cu literă mare… Cuvântul ridică și tot el omoară. Și mai e ceva, amprenta emoțională și de educație, care nu se poate copia… Nu e puțin. Dar, în goana noastră după lucruri mari și multe, poezia, chiar se chinuie să reziste. Voiam să spun că o temă, aceeași, redată de poeți diferiți, ca vârstă, educație, sex, loc de viețuire, amprentă emoțională, va ieși, cu siguranță, diferit…. Iată, aceasta e arta!
Nu-mi plac definițiile, pentru că mă obligă la acceptarea unor șabloane, dar trebuie să fim raționali, când vrem să cântărim același produs cu argumente, a se citi unelte, diferite. Nu-i poți imputa unui autor, mă feresc să spun versificator, poet, care viețuiește în condiții precare, cu probleme de existențialitate, cu o cultură îndoielnică unei epoci, care are o mare posibilitate de redare emoțională, cu reale abilități de versificator, dar cu multe carențe doar de lectură, nu mai spun de cunoaștere, cu un vocabular mult subevaluat unuia care mânuiește condeiul, dar care simte nevoia să se „destăinuie” liric și reușește în felul lui, cu amprenta dată de situația în care există. Nu e nimic de reproșat acestor creatori. Atât au putut face. E de lăudat că se simt atrași spre spiritualitate și devoalarea emoțiilor. Dar, înainte de a descărca sacul cuvintelor, ar fi mai bine să citească câteva zeci de pagini și să nu devină calfe ale corifeilor fără virtute. Poate că puținul e mai bun, dacă e al tău. Poate că unicitatea e chiar cel mai prețios dar dat de Dumnezeu. Și acest deziderat trebuie pus în practica literară. Ar fi texte mai bune, dar mai puține, poate și cititori mai mulți atrași de inventivitatea cuvântului. El ar fi stăpânul operei redate de noi. Și dacă ne referim la cea scrisă, ar trebui mai mare atenție în folosirea nuanțelor, simbolurilor, deci culorii redate de pictorul poet, scriitor. Până la urmă, consider cuvintele niște coduri, care într-o anumită compoziție, declanșează simboluri și senzații diferite de la om la om. Nimic nu se suprapune perfect, ci perfectibil, după amprenta emoțională și de educație, absolut personală a fiecărui cititor. Aici este o problemă: cititorii. Ei sunt evaluatorii produsului nostru finit, de natură stilistică și emoțională, diferiți ca vârstă, sex, loc de viețuire, educație și, până la urmă, de talent. Pentru că peste toate cele zise mai există harul și acesta este de la Dumnezeu.
Cu cât citești mai multă poezie, cu atât mai bine vei putea să interiorizezi forma și să inventezi în ea. Când forma pare a fi a doua natură, atunci cuvintele vor curge din imaginația ta pentru a o umple mai eficient decât atunci când înveți prima dată forma. Este dificil să îngrădești poezia cu definiții. Poezia este veche, fragilă și cerebrală. Poezia este mai puternică și mai proaspătă decât credem. Poezia este imaginație și va rupe acele lanțuri mai repede decât poți spune: iată, aceasta e o poezie… Pentru a împrumuta o frază, poezia este o ghicitoare înfășurată într-o enigmă îmbrăcată într-un pulover cardigan. Un gen în continuă evoluție, ce se va sustrage definițiilor, la fiecare pas. Această evoluție continuă o menține în viață. Provocările sale inerente de a le face bine și capacitatea sa de a ajunge la miezul emoției sau al învățării îi fac pe oameni să o scrie. Scriitorii sunt doar primii care au momentele „ah-ha” în timp ce pun cuvintele pe pagină. Ei au înțeles! Dar pentru a evalua și a înțelege, fără „a strivi corola de minuni a lumii” trebuie mult exercițiu de înțelegere și aceasta însemnă lectură multă, empatie pentru aproapele nostru și toleranță. Poate ați văzut sau citit despre lupta de orgolii între creatori; o luptă duce la progres, deși azi e cam pe alt model.
Fără nevoia de a trage concluzii, de a considera că fac din acest text un ghid sau suport educațional, vreau să vă las libera alegere de a deveni stăpânii unui text, poezie, versuri sau text fără formă, absolut original, cu trăiri tainice devoalate la tensiuni spirituale proprii. Este tot ce contează și vă va reprezenta în viitor. După care, pas cu pas, evoluează pretențiile artistice cresc și e minunat…
Facebook
WhatsApp
TikTok
