LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Călătorii și melcii-poeți

   În preajma casei mele locuia un melc. Tânăr, casă nouă, cât un autobuz, plimba în sus, în jos, la slujbe sau aiurea toți călătorii cu sacii plini cu vise. Și deși nu lua niciodată plată pentru drumurile lui, calme și sigure, călătorii nemulțumiți mereu, cârcoteau. Că mergea prea încet, că erau înghesuiți și se amestecau drumurile, boțeau visele, că parfumul fiecăruia era diminuat în urmele calde și umede ale melcului, că ajungeau prea încet și mereu tot felul de nemulțumiri.

   Ajunseseră să spună că nu e drept ca așa un melc să aibă casă-autobuz, să facă această cărăușie zilnic, e drept nu le lua plată, dar ei întârziau mereu, pentru că melcul voia să-și arate urmele, să se știe drumurile lui anevoioase, umede, sigure, la urma urmei, nimeni nu-l perturba de la traseu, nici ploile, nici vântul, nici pisica sau alt obstacol. Era îngrozitor de sigur, doar prea încetinel și avea totuși o casă mergătoare nouă-nouță, cu care făcea infinitul dus-întors mereu, pentru fiecare altul. Melcul, tânăr, nu auzea, nu se grăbea, trăgea din greu frâiele vehiculului târâtor, acoperitor și continua, pas în pas, să ducă în locuri necunoscute lui, călătorii exasperați de lentoarea melcului. Sigur, începuseră să-l invidieze și pentru că melcul, proprietarul vehiculului-casă, era stăpânul absolut al drumurilor lor, atâta vreme cât ei erau în casa lui. Stăteau pe banca lui, respirau aerului lui personal, pe care-l oferea tot gratis tuturor. Doar se știe, ce e gratis, naște discuții, controverse, cum că nu ar fi de calitate, poate chiar nociv.

    Așadar, ar fi mult mai bine să aibă autobuzul lor și să nu mai împartă cu melcul atâtea mii de drumuri, atâtea vise zdrențuite și boțite în înghesuiala de fiecare zi, când nu se puteau plânge de nimic, pentru că nu plăteau nimic și zilnic melcul făcea, încet și sigur, fiecăruia traseul prestabilit. Nimic nu-l abătea din drum, era previzibil și traseele lui lăsau urmele umede și calde, indiferent de vreme și vremuri, era de neclintit în drumurile lui. Azi așa, mâine la fel, călătorii tot mai nemulțumiți se tot gândeau, complotau în umbra melcului, cum să-l scoată din căsuța lui și să-l dea pisicii, iar ei să devină stăpânii casei lui. Așa puteau merge cât voiau de repede, fiecare în drumul lui.

   Sigur, fiecare se vedea proprietarul absolut al vehiculului-casă și atunci era normal să care doar pe cine voia și cu o plată consistentă, că doar nu vor face niște drumuri așa, degeaba, și fără șenila-dâră care le identifica fiecăruia cărarea și atunci se identificau visele, parfumurile… eee, era o rațiune în toată această acțiune. Devenea o acțiune în folosul tuturor, cu avantaje pentru cunoscători și vigilenți. Nu pentru visătorii-empatico-emoționali…

   Nu, viața crea alt tipar de călători. Oportuniștii erau o specie mult mai pregătită pentru viitor. Dar și călătoriile își schimbau nu numai traseul, vehiculul, conducătorul, chiar călătorii aveau altă atitudine, alt traseu. Asta veți vedea, căci mâine nu este obligatoriu și al tuturor… În orice caz, poeții nu sunt călători și nici formatori de idealuri și de călătorii.

Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…