LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Când inventezi alte culori pentru cuvinte

   E dimineață, e toamnă. Am  ținut să vă anunț că a venit și am tot amânat, făcându-mă că nu o văd, că dacă o ignor îmi mai dă ceva răgaz să fac Rai din tot ce am… Și să uit contabilitatea zilelor cu nori, a frunzelor care desenează alte culori în fața mea, a ploilor și frigului din zori.

   Stau la o cafea amară, că zahărul mi-e interzis de la o vreme și rememorez cum eram la vârsta de școală. Cum mă străduiam să-mi curăț negreala de pe mâini de la decojirea nucilor și nicio pătlăgică nu era destul de puternică să-mi aducă mâinile la decența unui elev pregătit să înceapă școala… Și acum, nici nu am trecut pe sub nuci să văd dacă au ceva, dacă se decojesc sau dacă deja le-au luat, bătut alții. Ce să mai fac eu cu nucile? De o colivă mi-o da cineva, prăjituri nu mai fac, dantura nu le mai iubește și preferă ceva siropos, un fruct mai zemos. 

   Și merele, doamne câte erau! Căram cu târnele la căruță… Anul acesta seceta le-a uscat și au căzut toate înainte de a se coace. Altădată le adunam și le zdrobeam pentru țuică, acum nici asta nu mă mai interesează. E prea greu pentru mine să mai fac așa ceva și nici clienți nu mai sunt… Nu că ar fi murit alcooliștii, dar „s-au format” pentru bere, cât de multă, toată ziua  și în fiecare zi. 

   Mai trist este că nu găsesc pe cineva care să mă ajute la o treabă sau la cules, la săpat sau la reparat gardul, de exemplu. În fiecare an spun că este ultimul în care mă ocup de grădină… Cireșul s-a uscat, după ce în primăvară era plin cu flori și când să se formeze fructul a dat o ploaie, care parcă le-a opărit și florile s-au strâns pungă peste mugurele din care apărea frunza și nu a mai avut putere să se dezvolte.  Sigur că nu a mai putut să se hrănească și încet, încet, cireșul s-a uscat. Un pom falnic cu cele mai mari și roșii cireșe și culmea, nu făceau viermi… Îl pusesem în anul în care a plecat Irina la facultate.  Are o vârstă…  La fel, piersicul, caisul nu au făcut niciun fruct. Despre pruni ce să mai spun, nici gustul nu mi-l mai amintesc, dar să fac un compot, un magiun? Mai mâncam iarna, în postul Crăciunului, cu mere și prune uscate pe gratie. Nici gratia nu știu dacă mai există de câtă vreme nu am mai folosit-o… 

   Pe atunci toamna era o bucurie. Culesul viei! Bunica chiuia la prima găleată de struguri dată prin zdrobitor! Beam must și mâncam nuci.  Sigur, nu era cea mai fericită combinație pentru stomac, dar toți, cel puțin în ziua culesului asta făceam. Și eram veseli. Acum toate aceste munci le simțim ca pe o corvoadă. Unde o fi plecat bucuria? Se ajutau vecinii unii cu alții, cu copiii și nepoții și toate se făceau cu plăcere, fără să simțim osteneală, ci doar împlinire, pentru că toamna este despre belșug și bucuria muncii de peste an. Cămările tuturor erau pline cu tot ce făceau gospodinele, din timpul verii: dulcețuri de toate felurile, bulion și zacuscă, murături, gogoșari umpluți cu varză și conopidă, castraveți și gogonele. Lădițele pline cu mere, pere și apoi struguri..

   Așa era toamna copilăriei mele și cred că și a voastră. Și poate este și acum, dar unde a plecat bucuria? Suntem betegi și mergem în cioturi de speranță. Poate mai apucăm o toamnă ca în copilărie, poate că nu e totul pierdut, poate că  nu e…