LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Poezia în multe feluri

   Un eseu despre poezie este ca o bobiță de rouă în fața unei raze de soare, prea mică, aproape nesemnificativă în fața gradului de informații permisibile cunoscătorilor. Dar cum puțini sunt cu adevărat cunoscători, în comparație cu numărul celor care scriu, cred că putem să facem o dezbatere pe tema „poezii în multe feluri”. 

   Ca să ajung la partea tehnică, de specialitate, scolastică, încep prin a disjunge tematica în poezia empatică citită de inimă, fără pretenții speciale de erudiție și partea de tehnică interpretativă de producere care presupune puțină cultură, niște mc. de cărți citite, nu numai de poezie, de literatură în general, nu numai pentru îmbogățirea vocabularului și pentru cunoașterea tehnicii de a scrie corect o poezie, care desigur are multe variante, dar mai ales pentru lărgirea orizontului informațional, pentru cunoaștere în sine, valabilă în orice domeniu.

   Așadar, poezia este o dimineață senină, care-ți bate la geam cu o rază de soare… .Presupun că ai dori să mai dormi, dar e așa de frumoasă, încât ziua îți începe senină și candidă. Depinde de noi să fie numai așa, de inima noastră, ea dispune, creierul are multe variante de a începe ziua  amăgitoare, confuză, inima însă știe. Și atunci toți devenim puțin poeți. Deci, ziua începe cu poezia vieții cotidiene, și atunci tot ce expunem verbal din acel moment (desigur, există și poeme ale gesturilor, foarte interesantă tema, dar nu acum!), acele cuvinte ce nu sunt palpabile, nu le luăm temperatura, nu au parfum, culoare, atributele acelea pe care le stăpânim cu simțurile, le putem simți doar cu inima. Pentru că ea dă senzația de plinătate, efemeră, e drept, ca tot ce nu e material, dar care te umple de bucurie și știi că ce simți e poezie… Desigur, sunt stări și senzații absolut personale, intraductibile de cele mai multe ori prin cuvinte, pentru că poezia nu se explică, se simte. Unice de la om la om, depinzând de educație, experiențele vieții, vârstă, locație, chiar anotimp și, mai interesant, de dispoziția fiecăruia de a zăbovi un moment, două să ne analizăm trăirea de moment, să o conștientizăm, minutul acela în care zici: „stai clipă!”. Ce poate să fie, decât un strop de poezie… Dar, poate că o numim altfel sau chiar căutăm să ieșim repede din bula ei melancolică, pe care mulți o cred inutilă, atâta vreme când nu produce nimic material. Și atunci, ca mai mereu în decursul zilelor, poezia e marginalizată, ca să nu spun oprimată. Mai ales în „secolul vitezei”, ceea ce nu produce resurse materiale, ar fi pierdere de timp. Nu avem  vreme să privim stelele, nu mai mergem desculți prin iarbă, nu mai cântăm dimineața și nici seara, nu vedem că trandafirii deja se scutură și sunt la a doua înflorire, că e seară și începe o altă noapte a sufletelor agitate și contorsionate în neputințele zilnice… Alergăm în afara vieții… Ce poezie, cine are timp? 

   Desigur, sunt posibile schimbări, noi suntem interșanjabili, în situații diferite avem alte reacții și este, totuși, o calitate a adaptabilității care ne protejează specia. Ce s-ar întâmpla dacă am sta toate zilele noastre într-o adorație a minunilor de lângă noi? Da, poezie cu limite… Starea de normalitate presupune multă poezie, chiar și celor needucați, să zicem mai puțin sensibili, mai puțin romantici. Dar există poezia patriotică, altă temă puternică, puțin rămasă în urmă, poezia de dragoste, pe care nu se poate să nu o adorăm toți, fiindcă toți iubim, indiferent de vârstă și atunci ajungem la refrenul: „că nu e om să nu fi scris o poezie, / măcar o dată-n viața lui”… 

   Tehnica de scriere e cu totul altceva, un lucru serios care ar merita studiat înainte de a scrie. Nu mai spun că bine ar fi să fi citit n la infinit, cărți, de toate felurile. Insist pe capitolul lectură. Desigur, ar fi trebuit să fi făcut acest lucru din copilărie și să existe pe tot parcursul vieții. E dificil să ne apucăm de scris, cu o educație precară, cu un volum de cuvinte limitat la nevoile cotidiene de transmitere a informației și să facem poezie sau orice cu pretenții literare. Dar impulsul emoțional poate fi așa de mare încât să nu mai poți fi conștient că faci texte populare sau, mai grav, manele. Nu că acelea nu au nimic de transmis, sunt și ele pe făgașul lor, dar pe căi paralele, nu se ridică la nominalizări literare, deși au și ele destui cititori, poate chiar mai mulți decât ar fi de dorit, ceea ce nu ne asigură o poziție confortabilă și denotă un regres cultural, educațional. Și e grav când credem că astfel de texte sunt creații literare. Nu mai vorbesc de corectitudinea gramaticală și morfologică, de cuvintele folosite… Acesta este un alt aspect, pe care îl semnalez în trecere și îl luați în considerare ca o atenționare.

   Așadar, puțin de tot, cât pot,  pentru că detaliile tehnice plictisesc, să vorbim despre prozodie, despre poezia clasică în care trebuie respectate niște canoane obligatorii, metrică, ritm și rimă tematică. Desigur, vremurile s-au schimbat și cum toate se fac „pe repede înainte” și aici există tendința de a eluda cunoștințele obligatorii de tehnică literară, sub argumentul folosit doar la români: „las-o mă, că merge și așa”, iată câți cititori am, câte cărți am făcut, etc…

   Nici poezia în vers alb nu e scutită de canoane și aici accentul se pune pe originalitate, pe aducerea noutății, ca particularitate individuală, contând foarte mult tenta de personalizare recognoscibilă, într-un final, pentru fiecare autor, nota de originalitate, de participare emoțională, amprenta fiecăruia, desigur unică… Cât despre teme, nimic nou sub soare, doar modul de utilizare al cuvintelor și participarea emoțională ar aduce o amprentă mai solidă, în atenția cititorilor, a criticilor literari. E o părere, eu nu dau lecții aici, sunt sintetizări din experiența mea, acumulări de cazuri lecturate, de mode și modele. E voie orice, dacă e corect gramatical și susține personalitatea și emoția fiecărui scriitor, dacă modul de traducere în scris este absolut personal și inovator.

   Desigur, temele sunt de multe feluri, aici e greu să ai unicitate, dar e cu atât mai onorant și spectaculos să găsești o breșă  mai puțin folosită și să găsești un ceva de originalitate. Prin secole, poezia a evoluat sau s-a schimbat în mod spectaculos, printr-o sumă de variațiuni datorate tradițiilor, modelor și modelelor autorilor, timpul a lucrat asupra noastră și asupra textelor literare. Detaliile de specialitate, probabil vor urma, astăzi să ne bucurăm de poezie!