LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Ziua de mâine

Cine ne poate spune ce vom face mâine? Eu, tu, oricare avem niște propuneri, dorințe și mai multe, dar siguranța îndeplinirii lor nu stă în puterea noastră. Sigur, veți spune, determinarea, voința ar mai aranja lucrurile. Adică putem minimaliza hazardul, iar surpriza să fie cea a bucuriei realizărilor. Și totuși, dimineața facem planul (nu toți, sunt destui care „ard gazul” fără discernământ!) și peste zi toate au o altă ordine și uneori nimic din ce ne-am propus nu mai este valabil. Și noi rezistăm, cu nervii întinși la maxim, cu adaptabilitatea sau resemnarea de a le lua pe toate așa cum vin. Și mâine de la capăt…

Pentru astfel de zile mă antrenez din tinerețe, atunci când le dădeam pe toate în derizoriu, pe ideea că și mâine e o zi și dacă nu le-am rezolvat azi, înseamnă că nu trebuiau rezolvate. Stupidă idee, că „mâine”  nu e al nostru, nu-l avem în buzunar să-l scoatem mâine… doar azi, acum avem siguranța că suntem ca să trăim, să iubim mult, nelimitat, să ocrotim, să învățăm și să ne lăsăm educați (că doar nu deținem misterul eternității!), să ne facem ordine în viață și să învățăm să spunem nu și să-l acceptăm pe da cu discernământ, dar și cu bucuria recunoașterii unei tainice dorințe.

În jurul nostru sunt atâtea situații perturbatoare care ne pun la încercare voința, dar și dorința de a accede. Sunt constituite ca să ne fie lecții. Doar să ne lăsăm inima să aleagă. Sigur, bine e că avem și creier ca să trieze din sensibilitățile neoportune, făcute în alegere de inimă, ea e răspunzătoare de calitatea emoțiilor. Apoi sunt oamenii cu care interacționăm aleatoriu. Doar pentru unii avem o atracție deosebită și se fac niște conexiuni, chiar sociale, dacă e posibil, dar oricum emoționale, care rămân până la moarte. Uneori ne mirăm: de unde a apărut X? Îl știam cumva, era prin jurul nostru, dar nu avusesem un contact, nu știam nimic unul despre altul și, totuși, la un moment dat, devine „vizibil”, strălucitor și ne dă peste cap toată rațiunea unor fapte propuse înainte. Noi ne transformăm sau cealaltă persoană interacționând cu noi ne determină schimbarea? Greu de spus… Cert e că nu venise vremea să devenim alții. În condiții speciale, deosebite, cu oameni noi suntem ca două substanțe într-o eprubetă și nimeni nu poate ști cum vom reacționa și, mai ales, ce se va alege din reacția noastră. Fum, foc sau gheață… În viață, devine o relație cu degajare de căldură în orice ipostază, pe care unul o acceptă, dăruită necondiționat de celălalt. Așa funcționează reacția, rezultând formula finală, stabilă.

Și apoi vin alte condiții, alte „substanțe” care ne obligă să devenim altfel, mai buni (stabili) sau nu. Și aici e regula lui „totul sau nimic” (de fapt e regula inimii) sau „nimic nu se pierde totul se transformă”. Noi să fim puternici și să ne ținem drumul, pentru că ziua de mâine nu o cunoaștem!