Mor oamenii de lângă noi, un truism pe care-l ascundem prin gânduri. E singurul cu care ne naștem, scris în adn (sfârșitul se naște odată cu noi!). Și totuși, câtă vreme nu îl încercăm (că de fapt nu se încearcă, se trăiește o singură dată), credem că nu il vom întâlni prea curând.
Citesc că a murit Dorin Staicu, fostul director, fostul parlamentar etc. Pentru mine, un prieten din copilărie, la limita dintre coleg și cunoștință a unei epoci candide… Și totuși câte amintiri. Un om de excepție, un elev extraordinar de bun. Știți, copii ăia care învață la fel de bine la orice materie? Asa era. Olimpic la mate-fizică, cam singurul din gașca noastră care nu a făcut „Ienăchiță”, ci „Liceul 2”, făcând o echipă grozavă cu profesorul Ioan N. Radu (Dumnezeu să-l ocrotească acolo sus, acum îl așteaptă…), lucrând intens la revista Astronautica, un domeniu de pionerat, cu teme rezolvate prin aeromodelele ce le realizau. Nu știu prea multe, eu fiind de la alt liceu, cu alte preocupări, dar vacanțele erau la liber. Din Răzvadul nostru care abunda în copii inimoși și serioși, mai ales când era vorba de învățat sau de ajutat unde putea fiecare. Și această deprindere a rămas peste ani. Empatia, sinceritaea cu care venea în întâmpinarea unor situații nu mereu favorabile… Rememorez episodul cu săniușul (eu nu prea participam, că nu mă lăsa mama, nu aveam nici sanie, nici frate mai mare care să aibă grijă de mine, nici nu eram o temerară a sportului de iarnă). S-a întîmplat să cad într-un bazin de păcură (erau o mulțime de sonde abandonate pe dealul dintre Răzvad și Gorgota) și iată pozna: toată din cap până la tălpi prinsă în unsoarea îngroșată de ger, fără posibilitatea de a mă curăța. Nu spun că toți participanții la săniuș au terminat din acel moment cu joaca. Eram disperată și speriată. Dorin m-a dus acasă la el, unde doamna învățătoare (mama sa era învățătoare) m-a spălat cum a putut, mi-a dat hainele surorii lui și a oprit hainele mele ca să cumpere ceva diluant, ca să le curețe și astfel să nu afle mama. Și nu a aflat, după câteva zile am primit hainele ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Sigur, ăsta e un episod amuzant din copilărie, despre care am și scris aici, la gazeta, dar era un exemplu de empatie și implicare, deși nu eram „prieteni” apropiați, doar din aceeași gașcă și care mergea la tenis (pe un teren amenajat în mare parte de noi, cu sprijinul părinților (mai ales al tatălui lui Dorin), la pădure după mure în toiul verii sau la gârlă, în luna lui cuptor.
Am avut o mare admirație pentru inteligența sa nativă. Un Om care se bâlbâia! Grozav… Nu avea destule vorbe pentru un creier așa de competitiv. Știa orice, despre orice…Așa a lăsat se se vadă… Era un personaj deosebit și, pe parcursul vieții, așa a rămas până la sfârșit, un Om care nu știa ce este răul..el alegând mereu binele. L-am reîntlnit peste ani, într-un episod în care eram destul de vulnerabilă social, era același mare caracter, același Om de o mare sensibilitate și empatie. M-am emoționat! A făcut tot ce a putut și știu că asta făcea pentru fiecare cît putea și cum putea , fără să lase impresia că vine de la el. Un om modest și special… Cred că trebuie să fiu mândră ca suntem din aceeași generație și am avut aceleași preocupări, dascăli deosebiți, părinți responsabili. Emoția m-a cuprins, pentru că nu știu să vorbesc despre moarte, despre oamenii care se duc și sigur mai aveau ce spune, ce face pe aceste meleaguri.
Drum bun Dorin, domnule director, o să ne lipsiți, știu sigur asta, măcar atunci când vine vorba de copilărie…
Constanța POPESCU este poetă și, de curând, membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
