Mă cam doare mâna și azi. Încerc să scriu cu ambele mâini și nu prea-mi iese. Of, de ce o fi fost nevoie să trec prin această nevoință? Mă tot gândesc de ce, ce am greșit. Acum faptul e consumat. Suport pentru că e pentru o perioadă, nu pentru totdeauna. De la începutul anului mi s-au întâmplat destule. Începând cu revelionul, o petrecere stricată…
Citesc Muscelenii, Titi Damian, mai cotrobăi prin fb, deși de ceva timp mă tot sâcâie să îmi dau acordul cu participarea la reclame, adică textele și pozele mele să devină reclame la… ce vrea el. Cred că nu vreau, dar parcă știu eu dacă nu au fost deja folosite? Acum e târziu. Am conștientizat că fb e domeniu public. Poeziile mele, aproape toate sunt free pe fb. Cu toate că sunt publicate și în volume clasice cu isbn și tot ce a dorit editura ca să le securizeze. Acum, „după război, mulți eroi..”. Încerc să îmi reiau activitatea. Greu, cu mâna dar și cu lipsa de motivație, cheful de viață, diminuate maxim. Fără să vreau, mă tot compar. Cred că trecerea timpului ne face mai puțin răbdători. Simt cum îmi trece timpul printre degete, cum se spune. Nu fac mare lucru. O risipă de „viață”. Dimineața mă trezesc destul de obosită, încât hotărăsc sa mă culc la loc imediat ce iau pastilele, mănânc ceva și dau și animăluțelor ce li se cuvine. E un ritual, de cele mai multe ori, în silă. Nici nu mi-e foame și pisicile, cățeii mai pot suporta o amânare de câteva ore.
Trebuie să adun materialul pentru Spania Literară și să-l trimit. Azi trebuia să fie gata. Am început să învăț ce gesturi pot face cu mâna stângă și la care trebuie să folosesc și dreapta, încet, încet creierul meu devine mai cooperant. Mă plictisesc îngrozitor și nu pentru că nu aș avea activitate, ci pentru că nu văd nicio bucurie în a face ceva. „Cât de cât” are o marjă mare de relativitate. Dumnezeu are atâta răbdare, eu când învăț lecția asta? De ce nu sunt mulțumită de câte am făcut? Trec zilele atât de repede și presupun că am irosit destul timpul. Când am primit labradorul, pe Gavroșel, nu m-am gândit că poate trăi în jur de 15 ani… E deja la a doua lui locuință, la al doilea stăpân (câinii îi recunosc pe toți cei cu care au interacționat, locurile pe unde au lăsat „marcajul”); așadar să fie el un câine în depresie, după ce eu nu voi mai exista? Dumnezeu o fi luat în calcul iubirea lui pentru mine? Și a mea de asemenea? Numai pentru el de-ar fi și tot trebui să fac o cerere de prelungire de contract. Plus cele două cărți neterminate…
Constanța Popescu este poetă târgovișteană și membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
