Mă sculasem cu o lene… Una mare care mă înghesuia în propriul pat, nu mai aveam loc. M-am făcut mică, micuță, pe un colț, doar mă va lăsa în pace. Era o dimineață cu o sută de treburi urgente. Nu, nu era posibil, mă ținea strâns, în cârpele calde ale patului. Nu era chip să o las singură, pentru că recunosc, îmi plăcea și mie, era o lene de cinci stele, stilată, cu pretenții, cu teme filosofice de analizat, nu mă ținea în priză cu fel de fel de postulate, truisme ale vieții, da-mi plăcea să le reiau, să le analizez. E o treabă complicată și sterilă.
Așadar mă furișez ușor afară, la soare, pe legănușul meu, cu o carte la care mai aveam câteva pagini de terminat, cu caietul și pixul meu, poate o înduplec să mă lase măcar câteva rânduri să încep, știind că apoi nu mă mai poate opri. Nu, nu voia și gata. Era lenea mea, mă acoperise cu o pătură caldă și moale cu vise, nu era chip să o alung.
Afară, păsările, cățeii, pisicile, toate mă voiau, le eram datoare tuturor, cu o apă, cu niște boabe, cu o vorbă, o mângâiere. Stăteau și așteptau… Tocmai ce un cocoș cășunase pe găina mea moțată, așa de dimineață, a dat-o cu forța jos din coteț, avusese el vise erotice și voia să exerseze… „Mă nebunule, las-o când vrea ea, nu când poți tu, că de-aia fug toate de tine”! Nu m-a ascultat și cotcodăceala se amplifica și a trebuit să iau atitudine, de, eu feministă convinsă, i-am luat apărarea sărmanei găini. Așa că vrea, nu vrea lenea s-a resemnat.
Și cum stăteam eu cu gândurile în poală, vedeam la jumătate de metru bobocii de trandafiri, care se chinuiau să spargă gluga de sepale ca să-și răsfoiască frumusețile de culori cu petalele parfumate. Dar ce văd? O mulțime de „puricei”, niște ceva mici, verzi, puzderie, de nu se mai vedea bobocelul. Atâta mi-a trebuit și am aruncat lenea cât colo, mă obosise deja și nu o mai suportam. Nici nu știți câtă oboseală acumulezi când o suporți…
M-am dus glonț și am luat pompa cu care stropeam prin grădină, am dizolvat niște Decis, altceva nu aveam și dacă tot am umplut-o la cantitatea de soluție prescrisă, am pus și un fungicid, că de să fie „ciorba ” consistentă. Și m-am înhămat la ea și du-te! Greu doar primii pași…. Am luat la rând toți trandafirii, și erau destui, apoi murarii. Am trecut în grădină, tot aveam pompa plină, trebuia să o dau pe ceva și ia la rând pomișorii ce-i plantasem în toamnă și care aveau vârfurile zdrelite, mâncate de nu știu ce, i-am îmbăiat cât am putut, apoi am luat la rând roșiile, vinetele, tot ce pusesem eu acolo, apoi am trecut prin vie.
Bună treabă… Chiar a fost bună intervenția asta, după atâta ploaie. Și dacă tot mă apucasem de așa o treabă murdară, că vrei nu vrei te mai uzi, te stropești și pe haine, pe piele (nu apucasem să-mi pun o șapcă, batic, ceva pe păr), mă hotărăsc să continuu cu despăducherea cotețelor de găini. Alte substanțe, alte condiții de stropit și erau găinile deja pe cuib, eliberate de mânia cocoșului care voia și el ceva… Le-am dat jos, am udat tot, tot… cuiburi, barele pe care se culcă noaptea găinile, podeaua, ușile… Trei cotețe și tot mai era soluție….
Și-mi vine un gând, ce fugise din poala lenei: să adaug niște erbicid, ăsta trebuie să aibă o concentrație bună ca să fie eficient și doar nu se bate cu insecticidul ce-l mai aveam în pompă. Așa că altă treabă, alte locuri și ia-o de la poartă, pe lângă gard și stropește cam tot ce nu puteam cosi. Și dacă via tot nu a fost săpată, i-am dat puțin ierbicid… Știu, nu e cea mai bună rețetă și o pot chiar omorî, dar ușor, pe mijloc, cu paravan de hârtie, am dat toată via. Sper să nu fi făcut acum, din exces de zel, o prostie să-mi pară rău că am renunțat la lenea cea de toate zilele.
Facebook
WhatsApp
TikTok
