LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Probabilitatea lucrurilor posibile

Se întâmplă situații neașteptate de care ne feream intuitiv, fără să analizăm care anume ar fi, dar care, de bună seamă, sunt scrise în soartă și nu le putem anula. Le vine rândul și trebuie deschise, jucate. E ca un loz în plic, nu știi dacă e câștigător sau nu, ai speranțe dar nu destul curaj să te asiguri de o bucurie și așa amâni, până ce chiar uiți de așa o șansă. Nu speri la prea mult, ca să nu fii dezamăgit la final. Așadar, toate lucrurile, oameni, evenimente, emoții, trăiri oprimate, lucrurile mărunte de zi cu zi  se întorc într-o buclă și închid cercul. De fapt, te obligă să nu-l mai părăsești. La tinerețe arcul lui are o mare amploare și ai putea crede că tu determini acțiunile, că le alegi cumva (ceea ce uneori chiar se poate), dar e o fugă, o teamă de eșec, e o neasumare infantilă, ca la examene, faci întâi subiectele ușoare, crezând că lași timp mai mult temelor cu dificultate. Timpul nu este al nostru, e împrumutat cu dobândă mare…

 

Și în timp dobânda e mai grea ca nereușitele: boli, singurătate, sărăcie, decădere morală etc. Dar nu știm acest lucru din tinerețe, când cercul era larg deschis și dacă ne-ar fi spus cineva, tot nu luam în seamă. Bucuriile mici, de moment erau alegerea perfectă. Astfel ai curajul să începi o acțiune, că e de familie, socială, intimă, emoțională sau ce-o fi, te implici, intri în joc. Desigur, amânând lucrurile grele, cu zbatere și frământare nervoasă, cele  care te țin captiv poate ani la rând, cele care-ți taie din bucurii și recurgi la supape care-ți permit să „te strecori” (tu crezi că rămâi mereu curat, neviciat, neîntinat). E slăbiciunea sinelui ce nu vrea să se vadă slab, pentru că doar de aceea toate mamele împing de la spate, mult timp, țâncii (chiar până la bătrânețe): „fă mamă facultatea asta, că-ți va aduce bani mulți, ia-o pe asta sau pe ăsta că e de familie și are un suport material…”  Sunt sfaturi ca să-ți  crească stima de sine, cumva te călesc și te obligă să te cațeri și să te menții într-o lojă inconfortabilă sufletește, doar material, satisfăcătoare. Și de aici încep problemele.

 

Nu-ți mai place nimic, deși ai aproape tot, nu mai apreciezi oamenii (pe motivul, că dacă tu ai putut, ai reușit, doar cei ce nu se străduiesc, rămân pe afară). Realitatea nu e așa. Suntem atât de diferiți, cred că nici  creatorul nu s-a gândit că dintr-o sămânță, în atâtea veacuri, se pot face atâtea mutații, de toate felurile și să funcționăm cvasinormal, fără să perturbăm mult genomul și informația lăsată de EL și să fii aceeași în ADN-ul primordial. Eu cred că aceste mutații nu sunt de ordin biologic, fiziologic, dar în condiții extreme sau doar diferite, față de facerea lumii, doar de la individ la individ, latura lui emoțională, e unică. E din partea aceea luminoasă ce nu o putem atinge și, mai ales, stoca. Toate acestea ne fac diferiți, nu înălțimea, kilogramele… Se întâmplă să crezi (nu îndrăznesc să spun că și găsești) că ești într-o fază de compatibilitate ideală, dorită (perfectă e un epitet greu!) cu cineva de care nu te lega nimic, anterior, nu știai că există… Și observi sau nu, sau observă cei din jur, lucrurile se schimă, începi să-ți provoci soarta. Poate că așa era scris, în cartea vieții, de aici optimismul sau resemnarea, omul e tare fatalist în neputințele lui.

 

Așadar, schimbi obiceiurile vieții cu 180 de grade. Nu te mai recunoști și nu mai vrei să revii, deși ceva semne îți dă subconștientul, niște avertizări, dar adrenalina din perspectiva unei noi vieți  nu-ți dă timp să analizezi corect. Ai un elan și o determinare pe care nu credeai că o posezi. Ai atâta bonomie, dărnicie, nerecomandată pentru toți cu care intri în contact, dar bucuria are alte deschideri. Unii te cred prost de-a binelea sau infantil și te atrag în capcane mai ales de natură materială, îți pot obstrucționa drumul cu mizerii inventate (cine să le mai înlăture, te murdăresc și gata!). Cât de puternic să fie eul interior să treacă peste toate?

 

Acceptarea schimbării este mai mereu un progres, dacă se întâmplă cu participare emoțională și cu exersarea abilităților căpătate, nu numai cele aduse din genă. Și totuși, atunci nu realizezi saltul, poți avea regrete, poți avea căderi psihice, ți se pare imposibilă întoarcerea și chiar poate fi, ești debusolat și mai toți apelează la o cană cu vin, anxiarul oamenilor singuri. Nici asta nu-i problemă grea. Revenirea noastră după este particularitatea cu care contribuim la viitorul ADN lăsat urmașilor, e adaosul nostru de experiențe și emoții, de educație și călirea răbdării. Devenim alții. Și dacă te uiți puțin în urmă, ești tare mândru că ai depășit situații pe care te fereai să le vezi. Astăzi „am bătut câmpii” pentru o speță ipotetică, până la un punct, pentru că doar nu trăim în globul de sticlă…