Există momente în care dorești să dormi, nu doar un somn fiziologic. Vrei liniște în tine. Ceva de genul de a nu-ți mai auzi gândurile. Îți trebuie liniște în tine. Ca și cum ai privi un film fără sonor.
Dar ce, crezi că e ușor? Eu nu reușesc. De multe ori aprind lumina și scriu ceva, doar să surprind fărâma de gând care urlă… Și atunci, minune, se face liniște-ntre gânduri, ca și cum ascunzându-se, așteaptă… E ciudat, tocmai când vreau să le ascult, să le povestesc, ele tac… Așteaptă să inventez eu ceva, o poveste despre ce uitasem, ce nu voiam să uit de mine și despre ce nu am fost.
Totuși ne trebuie așa de puține lucruri pentru ca liniștea din noi să devină bucurie și iubire, să îngropăm în noi hârtoapele prin care am tocit multe anotimpuri, multe singurătăți. Și iată, devenim personajele unui scenariu, în care amintirea este atât de șlefuită și decolorată, de nu mai poți visa în culori.
Și totuși, în nopțile în care tocim cearceaful, perna arde sub gânduri, începe poezia. E noaptea din spre ziuă, cuvintele se aliniază la start, pisica mea toarce pe litere mari, nu înțelege de ce irosim îmbrățișările și ne ascundem în tristețe…
Facebook
WhatsApp
TikTok
