Căutând o carte de mare impact emoțional în bibliotecă, am dat peste câteva reviste ale liceului în care am învățat, acum mulți ani, Vlăstarul. Era revista liceului „Ienăchiță Văcărescu”, scriitor dintre pionierii literaturii române culte. Mă străduiesc să descriu coerent starea pe care o trăiam, pentru că amintirile, ca niște stoluri de păsări rebele, îmi ciuguleau simțurile, amplificând emoția.
Am răsfoit-o încet, o iubire tainică mi se strecura prin falange, eram eu, o tânără imberbă, care dorea tot pentru că, la vârsta aceea, credea că poate tot. Sigur, era încrederea care ștergea teama eșecului, pe care oricum nu-l luam în seamă. Scriam poezii, începuseră să mi se publice în revistele de specialitate unde nu se luminau mulți (Luceafărul, Convorbiri literare, Tomis, Suplinmentul de cultură al Scânteii tineretului…)
Vlăstarul era un capăt de drum, restul drumului era în rampă, făceam ghidaj pe timpul vacanțelor, dar și duminicile, la Muzeul scriitorilor și al cărții vechi și al tiparului, unde am avut onoarea să cutreier biblioteci neîncepute… vechi facsimile, care mă umpleau de mândrie că ajunseseră sub ochii mei. Așa am străbătut sute de pagini virgine cititorului de rând, care mă minunau și mă umpleau de bucurie și mândrie. Iată, acestea erau primele scrieri în limba română, prima tipografie, primii scriitori de limbă română și eu, la celălalt capăt, țineam firul întins, fără să știu că peste ani voi fi și eu condeierul mai mult sau mai puțin iscusit care se încumetă să vă povestească despre un destin neînțeles la vârsta aceea.
De ce neînțeles, de ce puțin conturat? Pentru că legiferasem, în sinea mea și la îndemnul părinților, să fac o clasă specială de biologie (erau atunci mici încercări de specializare a tinerilor cu aptitudini și o bună performanță școlară) și să mă pregătesc de admitere pentru medicină. Toată clasa se pregătea pentru medicină și farmacie. Așa, ca un hobby, mai scriau câteva colege diverse texte, stil poeme. Dar au fost episoade scurte și nu au lăsat amprentă stilului lor de viață. Nici vorbă de literatură… Eu, pe măsură ce treceau anii, eram tot mai implicată în tot felul de activități culturale. În festivalul Moștenirea Văcăreștilor, de exemplu, ai cărui participanți și premiați i-am regăsit peste ani, acolo în biblioteci, unde le era tare bine. Schimbul de experiență culturală româno-francez, unde Târgoviștea avea un oraș pereche în Franța, prilejul unor schimburi de experiențe culturale, și cine era cea care îi ghida pe francezi în timpul petrecut in orașul nostru? Eu, evident, purtătoare de mesaje literare, care se descurca cât de cât cu limba franceză și făcusem din ghidarea vizitatorilor o pasiune.
Sigur că anii s-au scurs repede și mă împărțeam în studiul materiilor pentru admiterea în facultate, care nu-mi dădeau multă bătaie de cap (eu fiind o elevă cu bune rezultate, care putea duce mult și acumula destul de repede cunoștințele), doar că la un moment dat „talentul” meu de a improviza s-a extins. Aveam un vocabular destul de elastic pentru vârsta mea, datorită lecturilor și cunoștințelor extrașcolare acumulate care îmi permiteau să improvizez, adică să nu se vadă lipsa temeinică a studiului. Dar, cum e binecunoscută treaba, la medicină se puncta literă cu literă cartea școlară, nu câte alte cunoștințe ai acumulat tu. Se punea baza pe o memorie bună și destul de puțin pe înțelegerea și legarea cunoștințelor între ele. Așadar, am picat, eu neavând răbdarea și timpul să scanez foaie cu foaie din manual, pe care să-l reproduc ca pe o fotografie.
Cred că nu am avut niciodată o foarte bună memorie și nici nu am antrenat-o suficient. Eu eram mândră că am idei și pot improviza, că pot crea, acolo desigur unde aveam ceva cunoștințe. Vreau să spun că nu mă duceam niciodată la școală fără să citesc măcar odată lecția, sau o bună parte din ea, de obicei în pauza dintre ore și atunci puteam lejer să dezvolt „un eseu” despre… Așadar, cu așa „talente” nu devii medic. Și n-am luat la medicină… Apoi m-am îndrăgostit și asta mi-a consumat toată energia. Și am renunțat la medicină, cu ideea că eu pot face orice carieră, în orice domeniu, dacă-mi cumpănesc și stăpânesc emoțiile, lucru pe care nu l-am urmat. Știm desigur că ne naștem cu un tipar genetic pe care nu il putem schimba, deși lucrăm la el toată viața…
Dar mă depărtez de povestea cu revistele, cu poezia și cu emoția uitată la vederea textelor mele. Erau niște reviste din anul în care liceul meu împlinea 100 de ani de existență. Și mi-am adus aminte săptămâna de sărbătorire, acțiunile desfășurate și gazda care desigur eram și eu făcând ghidajul vizitatorilor din alte școli și județe. Erau acolo atâtea impresii lăsate și aproape uitate. Răsfoind filele îngălbenite, am citit colectivul de redacție, participanții care erau publicați de mai mulți ani. Erau oameni care au ales altceva în viață, sau viața i-a ales în alte domenii. Sigur sunt și ei emoționați la vederea acestor pagini, dar numai atât. E ca vederea unei poze din tinerețe. Ce trăiești? Nostalgii, emoții, regrete? Toate sunt de neîntors, timp parcă din altă viață.
Desigur, cred că există un soartă predestinată și că anumite acțiuni, drumuri părăsite din diverse motive ale vârstei, dacă trebuie să le faci și să le dai un făgaș, nu poți sări peste ele, mai devreme sau mai târziu se împlinesc.
M-am tot gândit de ce nu am continuat drumul scrisului (nu era abandonat de tot, pentru că „năravul” a dăinuit pe tot parcursul vieții, dar parcă tăinuit, voiam să se vadă, să se știe) și de ce așa de târziu s-a aprins iarăși? Nu venise vremea, ar fi un răspuns… Sau avusesem alte treburi, care nu-mi dădeau răgaz și, când m-am eliberat de ele, mi-am văzut cărarea părăsită de mult… Ce dragă mi-a devenit, câtă bucurie am primit în acești ani de implicare literară! Dacă urmăresc cuprinsul dintr-o antologie de vreo 10-20 de ani în urmă, puține nume mai dăinuie prin paginile revistelor literare sau prin cărțile și așa destul de multe și uneori fără substanță. Dacă recunosc 2-3 persoane care au rămas vizibile. Dacă… Așa am descoperit și în revista liceului meu, doar trei persoane au rămas strălucind prin memoria cărților produse și asta desigur la o vârstă a acumulărilor tomnatice. Este vorba despre profesorul Ionuț Cristache, filosoful tinereții până după maturitate, doctorul Adrian Kiriță și eu… Pasiunea este pasiune, nu o poți ucide, închide undeva. Iese atunci când are ce transmite, devine un mod de viață. Sigur că ai nevoie, ca să fii poet, scriitor, de sedimentare, de acumulări emoționale, dar și de cultură, de șlefuire a cuvântului și asta vine din mecanica exercițiului, a unei bune cunoașteri a vieții, așadar timpul este cel mai fericit dascăl. Decantările emoționale fiind foarte necesare… Importantă este implicarea și pasiunea, Plăcerea colaborării cu verbele și senzațiile transmise… Nimic nu rezistă fără participare emoțională.
Nu spun că nu există foarte mulți oameni impresionabili pe destule teme, însă pentru a descrie aceste stări este un meșteșug care se șlefuiește în timp, dar este o calitate a unor oameni rari, aleși de muză… Nu se nasc saci întregi de poeți, de scriitori, deși, dacă observăm numărul de edituri și maldărul de cărți de pe la târgurile de specialitate (și este un singur exemplu), îți trebuie mai multe vieți doar să-i „smântânești”. E bine, e rău, vom vedea. Ca să descoperi un diamant, trebuie decantați munți întregi de minereu și nici atunci nu ai întotdeauna șansa să nu se piardă minunea lucitoare. Ca ea să crească, trebuie mai multe condiții, care nu depind de ea, de structura ei, ci destul de mult de factorii înconjurători, de mediul extern. Pasiunea e una, dar condițiile de promovare sunt determinante.
Dar e altă poveste și nu o cunosc prea bine, spun doar că avem nevoie de ea…
Constanța POPESCU este poetă și, de curând, membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
