LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Nimic întâmplător și cu atât mai minunat

   Hărmălaia, volumul lui Ion Mărculescu, un volum de poezii care are un titlu incitant și nu întâmplător; nu e prima dată când mă minunez cât de corect se leagă lucrurile, cuvintele lui

despre poezie… Cu greu ne mobilizăm să facem ordine, când ea e o „harababură” de cuvinte în primul rând, ca mai apoi să descoperim teama de dezordinea din noi, din sentimentele disconforme cu faptele, care au generat milenii de minciuni cu care am hrănit și nu ne-am săturat viața cea de toate zilele…. Hărmălaie peste tot… Peste toate se revarsă teama, de boală, de singurătate și neputințe,  de inutilitatea faptelor, a gesturilor noastre.

„Îmbătrânesc

Le dor reumatismele, umflăturile de la

Genunchi, gâlmele de la subsuori, le curge

Nasul, strănută, le-a intrat un ditamai

Paiul în ochi, răcesc din te miri ce, tușesc

Cu sughițuri și subînțelesuri, devin certărețe

Regretă că au trăit cam degeaba și…

De necaz se apucă să moară.”(când stelele)

   Din când în când, printre toate angoasele, se strecoară romantic amintiri, chiar firul roșu care se ivește prin harababura gândurilor:

„să-mi

Aduc aminte ce mult

O iubeam eu cândva

Pe Ioana!…”…” De o mie de ori.

De două mii de ori, Ioano!

 Căci m-am îmbătat iar și iar!

Mi-am adus aminte de tine!

O, ce mult te-am iubit

Ioano,”(Ce mult te-am iubit Ioano)

   Și ordinea lui Dumnezeu, în dezordinea zilelor noastre, e curgerea vieții pe care poetul dorește să o sorteze, să o aranjeze pentru a intra cât mai multă în calupul zilelor fixate. De fapt, aceasta e menirea poeților, să facă ordine printre cuvinte, măcar atât știu ei să ne arate, o ordine a neputințelor emoționale, visul despre esența nimicului, o temă pe care toți o exersăm.

„Orice om are dreptul la lacrimi. Orice

 Om are dreptul să plângă pentru că

Este tot ce poate să facă fiind liber

Iar libertatea, așadar, tocmai asta este”(Recunoscător)

   E o teamă recurentă, dar acceptată, ca fiind a omului erodat de neputințe. Doar El ne știe și nu ne ceartă, de aceea, cu o infinită candoare, compară omul cu alte mamifere ale mapamondului, pe care le urmărește:

„Rechinul este imun la toate

La orice boală, la cancer, la nevroză

Tuse strănut, bube dulci, mătreață

Dar nu din cauza aceasta

Balenele fac arsuri de soare când stau

Prostește pe plajă. Exagerarea le costă.

Limba unei balene albastre cântărește

Cât un elefant, deși balena nu vorbește

Nicio limbă. Vidra e cea mai

Păroasă dihanie de pe pământ. Lebedele

A, da, lebedele… din nou lebedele!…

Totul ne duce cu gândul la nonsens

În timp ce struțul nu poate zbura

Spre deosebire de mine, de tine și de…

Așadar, lebedele sunt monogame

Dacă moare soața, moare și soțul de jale

Așa e legea în cazul lor

Girafa doarme lungită cu gâtul răsucit

Dragonii se înmulțesc prin partogeneză

Dacă nu știți cum e

Puneți mâna pe carte, citiți

Și o să aflați ce înseamnă. Apusul” (Așadar lebedele)

   Frământarea lucrurilor neterminate, neclarificare, îi dă bătaie de cap poetului, care nu poate ordona o serie de întrebări rămase fără răspuns. Amuzante sau nu, importante, dacă îi dau frământări, există și sunt teme de scris. Așadar, rămân scrise în acest volum. Ce se întâmplă cu trupul omului și, mai ales, cu tabieturile lui, după moarte, așa ca o continuare perpetuă, este un gând puternic și bine structurat, amuzant, totuși. Luând fiecare poem în parte, ne dăm seama cât are de muncit în Hărmălaia de viață prin care trece și este spectator în mare parte, căci omul se ocupă de multe, dar foarte puțin de sufletul lui. De aceea, ne atrage atenția despre otrava din cuvinte, care odată căzute, zice el, pe pământ, sunt toxice, dar căzute prin urechile celui adresate.

   Așadar, o grijă târzie pentru atâtea detalii de viață…

„Și despre asta poți vorbi la infinit, sau până la sfârșit.

Proporție de atenția ce i-ai acordat-o vieții”. (Mâine, poimâine, răspoimâine, Balada porții)

   Astfel, majoritatea poemelor sunt intitulate „Balade”, dându-le greutate în fața timpului, dar mai ales oralitatea răspândirii lor ca povești. Nu sunt, sunt doar teama de a pierde ceva din ce a trăit și nu a putut evidenția la timp. Este minunat că a reușit acum. Pentru că: „M-am gândit la gânduri” e tot ceea ce nu lasă neordonat, căci gândul nu se supune și îi dă mult de furcă, rezultând minunatele poeme. Este o carte grea, nu prin volum, ci prin consistența trăirilor descrise, care pornește cumva cu umor, autoironie acceptată, ca să diminueze gravitatea și nebuloasa din necunoscutele, încă, ale vieții. Poetul care este pictor, grafician și fotograf, pe lângă scriitor, are posibilitatea literară să jongleze astfel încât cuvintele să fie paleta lui de culori. Și e minunat. O carte care cred că nu este încă gata, la modul că nu poate renunța la tot ce rămâne în urma restabilirii (dacă ar fi posibil) unei ordini prin viață, făcută prin și din cuvinte. Este o carte de studiat, nu de citit; mereu mă minunez câte posibilități are omul de a face, cu niște cuvinte, rostul vieții, dar poetul e cel care face harababura, dezordinea în gândurile care trec ca niște fulgere printr-un creier incandescent… E o minune că ne sunteți, domnule Mărculescu, ordinea ne este propusă de foarte sus.

 

Constanța Popescu este poetă târgovișteană și membră a Uniunii Scriitorilor din România…