LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Nedumerire

   Mai mereu am niște nedumeriri. Sigur, de la o vârstă, devii mai circumspect în relațiile pe care ți le oferă viața, în legătură cu diferiți oameni, devii mai precaut și ar fi foarte bine să poți ajunge ermetic emoțional. Ce ar însemna asta? Să nu lași să se vadă că-ți pasă de micile șicane pe care ți le pun unii, unele, de aceea le-aș spun așa, generic, „niște unii”… Și totuși, cel puțin pe mine mă deprimă să constat că aceia despre care vă povestesc, oameni cu destulă pregătire, cu multă experiență a vieții, așadar cu acumulări emoționale diverse și bogate, pot lua atitudini bizare, pe care lesne le poți cataloga degradante pentru ei, ca oameni. Ce-ți folosește să te afli într-o ipostază de răutate fățișă, de invidie  josnică?

   Nu faci decât să cobori în ochii celorlalți, să perturbi (dar e mult mai mult de atât) liniștea celor din jur, a aproapelui tău, pe care-l îndepărtezi, fără să știi, să-ți faci rău, când faci rău, chiar involuntar. Pe motiv de invidie, de gelozie…  Asta se întâmplă la un moment dat, când apare concurența. Că aceasta este de nivel educațional, că este de domeniul altei vârste sau de diferențe de aptitudini, nici nu mai contează. Cert e că „niște unii” își pierd subit stima de sine și se coboară la nivel de „tanti” de la colțul străzii… Mizerii desigur, asta scornesc, pe modelul vulpii cu strugurii, murdărind cumva imaginea cuiva de care nu știe mare lucru, dar care le umbrește postamentul pe care se află și neștiind că murdărind pe altul, te murdărești chiar tu, oricâte mănuși ai folosi… Situația e valabilă și pentru femei și pentru bărbați, doar că cei din urmă sunt mai puțin vocali și uneltesc după îndelungate tatonări. Femeile însă sunt mai colerice și se stăpânesc mai greu. Sfânta gelozie, existentă de la sora Evei…

   Eu mă întreb: la ce-ți folosește o astfel de situație? Pentru că sigur te arați frustrată, cu stima de sine foarte jos și îți amărăști viața și mai ales pe a celorlalți din jurul tău. E de știut că nu se poate să fim toți la fel, nici dacă am fi făcuți de aceeași mamă, dacă am fi gemeni. Și apoi, admițând că se poate întâmpla asta și așezându-ne la o linie de start iluzorie, parcurgem pe culoare diferite, cu pași diferiți, cărarea… Nici soții între ei nu merg în același pas… Și atunci se pune problema acceptării situației cu decență și înțelegere  sau a abandonării cursei. Ce rost are să-ți amărăști restul zilelor și ale tale și ale celuilalt? Tot veninul ăsta, în timp, te impregnează și începe să se vadă pe fața ta, pe corpul tău. Atitudinea asta agresivă de invidie consecventă, de teamă permanentă că pierzi o poziție, un statut, o iubire se vede în atitudinea ta, care este transformată și vizibilă, chiar pe chipul tău.

   Am văzut niște oameni de vârste diferite, care arătau tare rău, mereu morocănoase, agresive, cicălitoare, care protestează cu tărie când nu sunt pe primul loc sau, hai să spunem, nu sunt destul de vizibile, destul de apreciate… După o perioadă, când nu mai pot duce lupta asta absurdă, se transformă. Ori se îmbolnăvesc, ori îmbolnăvesc pe cea sau cel de lângă ei…  Și sigur, acești oameni nu au cum să se privească în oglinda ochiului celorlalți și  chiar dacă ar putea să o facă, s-ar încrâncena și mai mult și ar deveni nu numai din ce în ce mai răi, dar se vor urâți mai tare.

   Am văzut destule femei, dar și bărbați îmbătrâniți înainte de vreme, cu boli urâte (se zice că, cancerul e boala neiubirii), foarte posaci, cu ochii fără sclipire, cu pașii nesiguri, târșâiți, cu fața ridată și gura pungită. Există o știință în care se poate evalua un astfel de personaj, doar prin citirea „feței”. Nu e deloc ușor, însă nicio motivație nu le poate justifica toxicitatea și răutatea. De aceea mă gândesc și mă minunez, cât de diferiți suntem… Iată ce postulat emit eu azi, psihologul de serviciu… Nimic nou sub soare, admit că oamenii sunt buni sau răi, deși eu tot mai cred că ne naștem buni și, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne pervertim, suferim o serie de transformări care în mare măsură sunt trăsături negative: vicii, răutăți, invidii…

   Și apoi, astăzi, există atâtea posibilități de cosmetizare, încât lesne te poți înșela, dar atitudinea, gesturile, faptele sunt cele ce contează. Diferența o dă atitudinea. Ea te înnobilează și te salvează.. Așa cred, că poți fi bun dacă ai un interior bun, care nu-ți permite să divaghezi prea mult în situații precare, ce nu-ți aduc niciun bine. Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea lui… Și atunci? De ce purtăm chip urâțit și ne îmbrăcăm cu răutăți?