Unui bun prieten și drag poet…
Hai că se înnorează și iar va începe să plouă. Însemnă că-ți pare rău, dar tu te grăbești. Sigur, nu e o bucurie pentru nimeni să te conducă prin ploaie și noroi. Dar parcă noi le mai vedem, simțim? Mai contează cum suntem noi? Nu!
Întrebările nu contenesc să ne tulbure. De ce? De ce? De ce așa repede, ce e graba asta inutilă? În patru luni de zile te-ai așezat pe făgaș, pe tobogan și te jucai cu un diagnostic necunoscut, dar care-ți dădea fiori. Nici tu nu credeai. Iar noi nici atât. Știi că te-am întrebat cum a debutat și de ce nu ai încercat mai din timp? Probabil că ăla a fost momentul tău. Așa a trebuit să fie. Am mai dezbătut ideile despre „trecere”, chiar acolo la spital, la București, atunci nu știam ce au găsit doctorii și cât este de grav. Erai bucuros că a trecut și te întorci acasă, în normalitate. Și eu eram sigură că ești bine. Erai optimist și nu mai vorbeam de boală, doar despre poezii. Era singura stare care îți aducea bucurii și optimism.
Mi s-a părut că ai un plan de bătaie și că e tot ce trebuie ca să treci cu bine peste. Și chiar asta făceai, ce ți se indicase: tratament, dietă, liniște și poeziile, pe care le scriai sau rememorai aproape zilnic. Noi te urmăream, așa din umbră. Râdeam că tu și doctorii sunteți Killerul bolii și, uite, vă iese. Așa am crezut… Nu voiai să vorbești despre boală, de câte ori sunam, spuneai că ești mai bine, nu te văitai, nu voiai să arați îngrijorare. Poate că erai într-o fază bună. Împăcat totuși…
Ultima dată te-am îmbrățișat pe stradă, în fața primăriei, te invitasem la lansarea cărților mele, era de Zilele Târgoviștei și părea că te simți bine. Părea că reintri în normalitatea cotidiană. Urma să ne întâlnim la sfârșitul lunii, la sediul nostru de la Poarta Bucureștilor… N-ai venit. Zile au trecut oricum. Am mai vorbit săptămâna trecută și mă întrebai de toți, ce fac… Îți era dor și voiai să intri în normalitate. Tu nu știai să fii bolnav, nu te puteai comporta așa. Pentru că ai fost mereu activ, plin de viață, însoțit mereu de prieteni.
Acum toate astea sunt amintiri… După o zi de la apariția anunțului, tot nu înțeleg… Ai fost mentorul meu de peste 45 de ani, tu m-ai determinat să reiau activitatea literară și să o fac profesionist… Și te-am ascultat. Mi-ai făcut și două cărți la editura ta… De ce nu am înțeles că moartea e în noi, că e singurul lucru fără reluare?
Azi am să las totul și vin să-ți strâng ultima oară mâna și o să știi cât de mult îți mulțumesc pentru că ai fost în jurul meu și m-ai susținut. La revedere prietene, te însoțesc până la calea jumătate, de acolo te așteptă alți prieteni ai cenaclului tău. Lista lor e deschisă și poeziile voastre ne vor vorbi și peste ani, de voi.
Drum bun prietene, nu vom mai bea acrișorul de Răzvad… Și anul ăsta o să fie bun…
Facebook
WhatsApp
TikTok
