LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Era despre regrete…

Era momentul când începi să te foiești în pat, de pe o parte pe alta, dar nici să te scoli nu te lăsa căldura pernei, însă somnul se subțiase mult lăsând locul gândurilor. Se întâmpla uneori să nu realizezi că erau gânduri sau visele de la ziuă. Când în sfârșit lumina aburea fereastra și dimineața aștepta în tocul ei să te hotărăști dacă mai legi un pui mic de somn, sau cobori curajos ambalajul tău de carne și oase, care uneori nu este refăcut după cele câteva ore când ai șifonat rău cearceaful, fără să-ți fi adus odihna de care aveai nevoie.

Nu e prima dată când mă trezesc cu un soi de nemulțumire și uit să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a trezit, alții nu s-au mai sculat, că am putere să merg să îmi fac treburile, că am mintea limpede și cuget despre astfel de lucruri, că pot face ce vreau și cum vreau… Păi, e un răsfăț primit acum târziu, o libertate pe care altă dată sau alții nu o aveau, iar eu am aroganța să fiu nemulțumită? Ce-mi lipsește? Nimic. Pun să fac o cafea și mă gândesc la timpul irosit uneori în virtutea inerției, fără să lăsăm o amprentă, un lucru care să se evidențieze că este făcut de noi… Foarte puțini sunt conștienți că după moarte rămânem vii doar datorită amintirilor create despre noi sau a lucrurilor făcute de noi și acestea cu existență limitată în timp. Sunt perisabile toate sau, mai rău, se fanează moral, nu mai au nevoie de ele generațiile care vin. Este valabil în toate domeniile. Case făcute, culturi plantate (pomi, vie, sere de flori), biblioteci adunate în timp, câțiva mc de cărți, muzică stocată pe diferite suporturi deja depășite de vremuri și pe care nu mai ai cum să le ascuți, pentru că ai aruncat aparatul de mult stricat… Nu mai spun de bunuri gospodărești din vechile generații.

Am pus cafeaua în cană și deschid leptopul să scriu ceva despre regrete. Despre modificarea noastră datorată măriei sale timpul… Tocmai ce am luat leptopul de la reparat (și nu sunt deloc mulțumită de Windos-ul instalat, de word-ul ăsta!) și caut să văd ce mi-au mai rămas întregi din fișierele avute. Noroc să am salvate cărțile, în rest multe altele pe care le cauți doar când ai nevoie și uiți că le-ai avut, nu le pot identifica prezența. E valabil și pentru cărțile din bibliotecă: știi că ai și pe aceea și pe cealaltă, că ai citit-o desigur, revezi uneori și coperta în mintea ta, totuși se amestecă ceva și dorești cartea ca să o poți reciti. E ca dorul de copiii noștri… Trebuie să-i vezi, să le simți respirația, chiar dacă știi totul despre ei (mă rog, până ce „i-ai citit, scris” și le-ai dat drumul în lume). Migala asta de a cutreiera prin fișiere, e o pierdere de timp totuși, zic să le las așa, le voi identifica dacă voi avea nevoie de ele, dacă nu… înseamnă că nu mai sunt necesare. Așadar, ca pentru toate lucrurile, nu mai privim în urmă. Le-am făcut, le-am avut, mergem mai departe! Facem altceva, altele. Ce rost are să cutreierăm și să scotocim amintiri? Înseamnă că nu mai avem viitor.

Cu această idee, renunț să mai regret că nu mai una sau alta, că eu nu mai sunt ca acum câțiva ani, nici măcar ca anul trecut, ca acum trei zile, etc, dar sunt. Așadar, este singura bucurie care trebuie să-mi ajungă. Sunt, exist în cea mai bună formă la data asta, în condițiile prin care am trecut, prin timpul pe care l-am străbătut. Pot scrie despre orice, atâta vreme cât îmi aduce bucurii. Pot citi tot ce-mi place și este chiar un răsfăț. Când eram tânără nu aveam acest timp al meu, doar al meu… Furam de la alte activități să citesc pe furiș o carte… De scris ce să mai zic, scriam pe hârtia de împachetat, pe câte o coală destinată altei probleme, niște fraze, niște cuvinte care-mi ardeau sufletul, dacă nu descărcam sacul emoțiilor. Acum, doar asta ar trebui să fac (citit și scris), că de, nu sunt matusalemică și trebuie să condensez mult activitatea, dacă vreau să mai creez amintiri! Pe care să le cotrobăiască cineva care va face curat printre hârțoage, peste niște ani… Nu știu pentru cine scriu. Și nici de ce o fac, dar poate fi un medicament…

Constanța POPESCU este poetă și, de curând, membră a Uniunii Scriitorilor…