Pe repede înainte, a trecut o treime din an. Și ne grăbim spre normalitate, adică libertatea de a face ce vrem și să mergem unde ne place. Au trecut sărbătorile de primăvară, pentru mine destul de confuz, cu o stare alterată de sănătate: tensiune care greu s-a restabilit, lipsa memoriei pentru circa 24 de ore, stare de amețeală, un somn profund de circa 20 de ore… Da, se poate întâmpla oricui. A trecut fără urmări majore (sper) cum au trecut și sărbătorile. Că vaccinul ar fi determinat edemul meu cerebral, nu se poate demonstra, doar presupune. Și nici atât, că efectele adverse, dacă ar fi catalogate, înregistrate într-o bază de date, din care ar rezulta că un procent din cei vaccinați au avut niște manifestări ciudate, ar stabili că unii dintre noi, cu riscul îmbolnăvirii de virus, mai bine nu ar face vaccin. Sigur, „după război, mulți eroi”, sunt multe efecte necontrolate și statistic nu sunt deloc evidențiate.
Am vrut să depun și eu o „plângere”, era normal să devin un procent din marja neștiutelor efecte secundare. Nu s-a putut, nu s-a vrut. Sigur, pe fondul meu de tensiune și teamă, m-am protejat emoțional și am renunțat. Mă luptam cu morile de vânt. Știu, nu era cea mai bună soluție, dar nu aveam tenacitatea și nici mijloacele prin care să fiu crezută.
Așadar, fiecare individ e unic. Este un truism, evident, nu toți pot fi înregimentați și apoi catalogați după presupuneri, dar dacă apar situații de o gravitate majoră și se prezintă acte medicale, ar trebui luat în considerație. Noi cu 60+, care avem niște antecedente, de care se știe medical și putem suporta niște consecințe majore, trebuie să determinăm și o reanalizare a importanței vaccinului? Altfel, nu murim de virus, ci de AVC… Frica mea și deruta din ziua de Paște nu vreau să mi-o mai amintesc, nici s-o povestesc. Mulțumesc lui Dumnezeu care m-a „trezit”, înviat, în dimineața Paștilor. Nu vreau să fiu dramatică și să dezvolt acest episod, dar l-am relatat din importanța faptului că trebuie să apreciem și să trăim la maxim fiecare minut și să „știm” că timpul nu este al nostru, ne-a fost dăruit și nu vom afla niciodată cât mai este… de lung.
Acum trecând de la una la alta, la mine a funcționat foarte mult rugăciunea, credința și faptul că m-am împărtășit, deși inițial nici asta nu-mi aminteam. Suportul religios, cred, m-a salvat și dorința de a nu-i face fiicei mele un mare necaz într-o zi de sfântă sărbătoare. Viața mea nu are sens în orice condiții, poate chiar e o aroganță, dar Dumnezeu „bifează” acolo ce spun. Dar evident că vreau să trăiesc cu toate simțirile nealterate, cu mintea întreagă… Da, se spune că te poți învăța cu orice și că trebuie să trăiești oricum, în orice circumstanțe. Nu sunt sigură că pot, eu sunt din alt „aliaj”… Să mă ierte Creatorul, rețeta este la El.
Cele mai importante sentimente care rămân și răzbat prin timp sunt, evident, iubirea, empatia, bunătatea, toleranța. Încrederea că nu suntem singuri… Eu eram singură, asta era groaza mea, că pot muri fără să știe nimeni. De parcă mi-ar trebui martori la așa o ispravă… Oricum, greșeala asta nu se mai poate repeta. Și moartea fiecăruia, ca și viața, sunt unice și de necontrolat. Atunci, de ce atâta zbatere? De ce frica? Toate ne sunt experiențe prin care trecând, dacă nu s-a produs evenimentul final, desigur suntem schimbați și îmbogățiți emoțional. Avem altă conștiință a vieții. Eu personal am mai trecut prin două evenimente la limita dintre viață și moarte, așadar știu că mai am lucruri de făcut, de vreme ce Dumnezeul meu m-a mai păsuit și m-a făcut să înțeleg viața ca pe o prioritate majoră. Nimic nu are valoare, dacă nu ne mai putem bucura, dacă trecem râul… Și atunci alegem să fim buni și iertători. Trăim și atât! Condensat! Viața e un dar și trebuie apreciată fiecare clipă.
Emoții condensate, de ele avem nevoie pentru revigorare. Și găsim, nenumărate…
Facebook
WhatsApp
TikTok
