Pentru mine, Eminescu nu este un loc comun, un nume pe o carte, unul dintre poeții păstrați în biblioteci și în gând, o temă de dezbatere și de studiu. Este un mod de viață, patrie de suflete eminesciene, este limba în care am învățat și scriu. Mă încurc în cuvinte cu emfază patriotică, deși merită mult, merită tot, dar doresc să nu fie niște șabloane, niște etichete proaspăt tipărite. Aceste simple cuvinte trebuie să respecte și să arate gradul meu de participare emoțională, de pătrundere în „adeneul” propriu, a tot ce simt, respir, cunosc, trăiesc de mai bine de jumătate de secol, cu numele lui Eminescu.
Așadar invitația lui la vis, la visul conștient de renaștere națională, de șlefuire estetică, a amprentat, de atâta morman de timp, minți luminate în diverse domenii artistice, pentru că poezia are alt alfabet și odată intrată în mintea noastră dezvoltă alte și alte mirări, care trebuie, de bună seamă, dezvoltate, ceea ce a determinat personalitățile vremurilor să se dezvolte artistic în toate domeniile cu amprenta lui emoțional-artistică. Astfel, au crescut și s-au dezvoltat ca mari nume în literatură, muzică, arte plastice. Opera lui, de-a lungul timpului, a trasat cu fir roșu o amprentă în stilul fiecărui artist. Pentru că a „băut” după el, ar zice mămăica mea. Nu poți fi român deplin fără gena lui Eminescu.
Poeții simt nevoia, prin versurile lor, să se raporteze la linia eminesciană, prin prisma gândirii și apartenenței emoționale, nu dintr-o obligație culturală, de apartenență la tagmă, ca un epigon. Nu, poetul contemporan, chiar dacă printr-o tehnică absolut diferită de a se evidenția liric, este atât de prins de întâlnirea și fuziunea emoțională, încât clasicul și modernul nu se duelează, ci se susțin de pe poziții diferite, astfel ca cititorul să poată admira și aprecia rezultatul operei în devenire. Ceea ce este o creștere a calității…
Eminescu ne-a învățat să iubim. Până la el eram uniți prin limbă și prin credință, însă prin poezia lui am învățat să iubim și să exprimăm acest fapt prin cuvinte. Și așa s-a născut poezia eminesciană. Un etalon al poeziei românești și, dacă vorbim despre iubire în poezie, nu mă refer doar la poezia de dragoste, ci mai ales la poezia socială, patriotică. Ea, încet, încet, a cam dispărut din temele contemporane ale poeților noștri. Aici am o rană, personal identificam, de la „momentul Eminescu”, patriotismul ca fiind iubirea supremă. Cuprindea tot: străbuni, pământul care ne îngăduie de mii de ani, datini, limba atât de complexă și cuprinzătoare în prețiozități stilistice, iubirea de părinți și de iubită, de copilul din noi, curat și cutezător. Adevărat, Eminescu este iubire, este conștiința noastră. Ei bine, astăzi, eu observ cu mai mult decât întristare, că naționalismul e desuet, patriotismul e o sudalmă și nu m-aș mira ca prețiosul nostru poet să intre în anii care vin într-un con de umbră și apoi scos pe ușa din dos din manualele școlare. Trist dar destul de posibil…
Așadar, măcar noi, cei de generația mea, să-l amintim și să rememorăm uneori măcar în gând și apoi cu tăria vocii câte o poezie… „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”, întreb contemporanii mei, întreb parlamentarii (când au citit ei ceva din opera lui Eminescu?)… Nu cred că tinerii își mai aduc aminte de poetul, emblemă națională. Poate doar de 15 ianuarie… Da, vremurile vin și vremea trece…
Constanța Popescu este poetă târgovișteană și membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
