Am uneori niște obiceiuri ciudate, de a-mi face interlocutori imaginari, cu care vorbesc ore în șir. Avantajul discuțiilor în soliloc este faptul că nu sunt contrazisă. Sigur e totuși plictisitor să ai mereu dreptate… Și dacă temele sunt cele mai arzătoare, de existență, de supraviețuire în condiții emoționale, de excepție, este și mai greu de dus acest monolog. Dar măcar am avantajul de a fi sinceră și directă. Nu e deloc ușor să-ți asumi concluziile, până la urmă trebuie să hotărăști continuarea sau sfârșitul unei acțiuni.
Așadar, una din temele discuțiilor mele este cea de a alege să fiu sinceră și directă, ca un chirurg care nu are timp să protejeze psihologic pacientul, știind că-i face un bine, desigur cu un procent de greșeală umană. Teoretic existentă… Practic, fac mai mult decât aș putea eu duce, dacă aș fi în ipostaza celuilalt. Sau de a amâna până la calende orice hotărâre, pentru că măria sa timpul va decide. Și atunci neasumarea ar fi cea mai bună alegere.
În situația, ipotetică și destul de rară, de a fi într-o situație de forță majoră, dacă am știi că mâine nu mai există am proceda la fel? Sau am fi mai toleranți, măcar cu noi, acordându-ne puțina bucurie ce se poate ivi din orice? Ne-am face ordine în viață sau oricum nu ar mai conta, dacă ne-am cunoaște punctul terminus? Am deveni mai toleranți, mai răbdători? Am scoate din sertarele inimii secrete pietrificare, dorințe amânate la infinit?
Mereu mă gândesc ce este cel mai important, când toate celelalte în care credeam, când aveam tolba plină cu zile, nu mai au nici o valoare: case, slujbă, treburi de tot felul, copii, soți? Sigur ar fi îndurerați mult mai mult să știe că am avea alte nevoi, nerecunoscute, neabordate din teamă, pudoare, decența unei vârste sau nehotărâre… Lipsa curajului, puterea de a schimba totul cu 180 de grade…
Ar merita, ar mai avea rost pentru o zi, o săptămână să facem o schimbare majoră? Unii oameni încearcă, au această nebunie, această frumoasă nebunie, au curaj să-și asume netrăirile, dorințele intime și nedevoalate. Alții, nu… De altfel, un lucru nefăcut la timp își pierde din valoare și de multe ori nu mai ai nicio motivație în perspectiva unui timp limitat și evident foarte scurt. Foarte repede vine blazarea, care desigur aduce sfârșitul mai aproape. Lipsa unei perspective usucă sufletul. Ești plin de regrete, deși te ferești să recunoști, chiar și în conversațiile cu tine.
Poate ți-ai recunoaște o dragoste secretă, platonică și ai vrea-o readusă la lumină, recunoscută și împărtășită, dar nu ai curaj și ți-e teamă, poate că a murit de mult, e numai în inima ta. Ce rost ar mai avea să provoci remușcări, durere, regrete, nu mai poți schimba nimic. Poți striga în gura mare tot ce vrei, tot ce nu ai putut pronunța nici în șoaptă, poți, dar nu ai răni mai mult decât ai vindeca? Ar trebui să iubim mai mult, să facem măcar un om fericit! Idealul este să fim noi fericiți. Să cântăm mai des, fără talent, doar cu bucurie… Să dansăm mai des, măcar odată să sărim cu parașuta, să escaladăm un munte, nu Everestul, muntele speranței, de pildă. Să facem daruri fără importanță, dar să arătăm că ne pasă, că există destui oameni pe care-i iubim și merită atenția noastră.
Sunt atâtea lucruri frumoase de făcut și nu ni le-am permis, pentru alte interese mărunte, pentru pretenții găunoase, nefondate, de teama de ridicol sau din lipsa timpului acordat altor priorități, care nici măcar nu erau ale noastre, ci doar sociale. Și vine un timp când noi devenim prioritatea zero. Ce trist că nu mai avem nici o prioritate, doar puțin timp pentru meditație. E tot ce trebuie. Împăcarea cu trecutul… Este un test, bucuria renunțării la încrâncenări. Suntem mici, cu suflete foarte mari, de aceea ne iubește Dumnezeu, el citește direct din suflet, nu după fapte, ele sunt pentru oameni, sufletul este al creatorului. Mereu mă rog să mă lase bună și cu mintea la mine, în rest sunt detalii în funcție de evenimentele conjuncturale, care ne mănâncă mult timp, din care nu avem nicio înnobilare, ca un șurub cu filetul mătuit, care nu se mai fixează nicăieri…
Singurul lucru care ar avea ceva importanță când nu vom mai fi, culmea tot un orgoliu, ar fi să rămânem în memoria colectivă, afectivă a celor care ne-au cunoscut, cât mai mult timp. În altă viață, un alt ciclu, o altă evoluție, care se bazează pe acumulările și lecțiile învățate în această viață… Nu am fost mereu cei mai buni elevi. Desigur cea mai frumoasă lecție e iubirea. Multă, totală… Nu hotărâm noi cine să ne iubească și atunci de ce credem că putem alege pe cine să iubim? Orgoliul nostru e pus în dificultate, dar acum facem pace cu el…
Facebook
WhatsApp
TikTok
