Când mă apucă pe mine despicatul firului… păi, o fac până ajunge lână netoarsă, de nici fusul nu o mai poate face fir întins, nu are curaj să se împotrivească gândului. Și atunci devin pisăloagă, insistentă, pentru că am nevoie de clarificare și nu pun și eu o întrebare ca omul normal, să de răspundă cu da sau nu. O dau pe după vișini și mă întorc lângă gutui. Da, poate fi un defect care obosește pe cel din jurul meu, dar am crezut mereu că e mai bine un răspuns învăluit, decât un adevăr tranșant și dur.
Sensibilitatea mea nu suportă situațiile fără ieșire și caută mai departe alternative, care desigur, în timp, pot fi vizibile. Poate fi un defect și faptul că nu pot admite că cineva e supărat pe mine (chiar dacă i-am greșit sau nu!). Fiind mai pacifistă sunt și destul de conciliantă, considerând că suntem unici, făcuți astfel de Dumnezeu și atunci nu poți demonta construcțiile creierului celuilalt, pentru că nimic nu este de netrecut, doar moartea. Dar nu trebuie să o așteptăm pe ea, ca să iertăm sau să cerem iertare. Problema e că noi nu iertăm total, definitiv. Știți sintagma aia: „iertăm dar nu uităm”. Ar trebui început invers, întâi uităm și nu mai e nevoie de altceva, iertarea este inclusă.
Am câteva exemple în viața mea în care orgoliul a fost cel ce a hotărât urmarea unei relații, prietenii, vecinătăți. M-am tot gândit cum ar fi fost dacă eram mult mai conciliantă, mai puțin implicată, dar asta se putea cu alte date ale problemei și acolo sus trebuia motivul în momentul respectiv ca să nu se strice o legătură din care trebuia să înveți ceva, care dacă ar fi continuat ar fi fost poate mai rău pentru fiecare din noi. Asta o spun ca o consolare cumva, nu pentru că sunt sigură că fermitatea dată de un orgoliu ar fi alegerea ideală. Dar sunt situații care ne determină motivarea unei atitudini, de exemplu încrederea că avem dreptate, că altfel suntem lezați de o atitudine, vorbă, gest. De la Dumnezeu, astral, așa era conjunctura, au determinat niște cotituri, au oprit un drum. Nici azi nu știu de ce.
Aveam un prieten, un iubit cu care nu credeam că nu voi fi așa până la sfârșitul vieții. Era departe de mine, tare departe fizic, dar asta nu era un impediment (deși atunci nu exista Internet, WhatsApp și toate inter-relaționările astea în timp real), pentru că existau totuși telefonul și scrisorile, așteptate febril cu cea mai mare emoție. Dar nu despre cum ne țineam noi dragostea caldă vă povestesc. La un moment dat, nu știu cine a hotărât să facem o pauză, să termine el facultatea și după repartiție vedem ce e de făcut. Eu urmam să mă mut în orașul lui, îmi găsisem un serviciu foarte onorant, ca să am un venit și să mă pregătesc mai departe pentru medicină, dar să fiu aproape, împreună cu iubitul meu… Alegerea lui m-a omorât, în sensul în care m-am simțit abandonată, alungată… și altele la fel de negative. Mai ales neiubită… Sigur că nu am mai putut învăța, mă concentram doar pe „de ce”, „ce am făcut eu greșit”?
În scurtă vreme am renunțat la facultate, m-am angajat într-o întreprindere care nu avea nimic poetic, romantic, o întreprindere de construcții, e drept într-o meserie de pionierat pe atunci, într-un oficiu de calcul. Nu am mai luat niciodată legătura direct cu acel om, (așa a fost să fie) deși l-am mai căutat și el de asemenea… Hotărâsem să mă mărit într-un an de zile, ceea ce s-a realizat. Așa trebuia să se întâmple? Printr-o durere să fii ferit de alta mai mare, ce s-ar fi întâmplat ulterior? Primul meu iubit adevărat, a murit la 32 de ani, nici acum nu înțeleg dacă a fost bun acel orgoliu de a nu accepta să fiu eu pe planul al doilea, în urma profesiei, pasiunii lui. Eu trebuia să fiu specială, înainte de orice. N-a fost să fie nici mai departe. E o lecție și mă iert că am învățat-o așa târziu. Suntem speciali doar pentru noi și pentru Dumnezeu.
Constanța POPESCU este poetă și, de curând, membră a Uniunii Scriitorilor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
