LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Despre Ei și nevoia de a fi iubiți

Da, articolul ăsta nu este despre noi…  Femeile au destul de des curajul să recunoască rolul bărbaților în viața lor. Ei superbii, loialii, zgomotoșii în complimente gândite și nespuse, (le-ar fi părut așa de rău apoi, dacă ar fi spus mai multe…) ajutorul și mâna dreaptă (ruptă!) a femeilor dornice să aibă bărbatul lor, și doar pentru sufletul lor, sunt niște veșnici copii, aceia răsfățați care se dau cu fundul de pământ pentru că nu sunt băgați în seamă de duduia cu picioarele  până în gât și sânii gonflabili, că nu au mașina cea mai cea, ceasul care te culcă și te scoală pe pat de bani, care se scoală cu o viață mai târziu și așteaptă leafa nevestei să umple frigiderul cu de toate, dar mai ales cu berea lor, care dau gunoiul sub preș, mătura e doar a femeilor, care se mândresc să aibă copii frumoși ca ele și deștepți ca ei…

Da, despre ei! Frumoși, galanți, nu i-am ales noi, „deșteptele” vieții, să ne fie tatăl copiilor noștri, sprijin și la bine, dar și la greu  (la greul altora mai zvelte și mai puțin cicălitoare)? Noi avem pretenții, să rămână acolo sus lângă icoană, așezați odată, acolo trebuie să îndeplinească niște cazne, că doar noi le-am dat tinerețea, veselia, încrederea și floarea noastră… Ce, e puțin? Unele ne-am certat cu părinții, cu prietenii, cu foștii alegând imberbul, perfectul, viitorul, stabilitatea, protecția, iubirea pînă la capăt…  Și o fi fost un capăt scurt, de se întâmplă atâtea divorțuri, rezultând boli incompatibile cu fericirea, și nu cu bucuria… Nici a lor, nici a noastră.

La început iertăm mult, proporțional cu iubirea, udăm deseori perna la culcare și răspundem „n-am nimic” și ne întoarcem cu spatele, să nu se vadă cearcănele, lacrimile, suntem tot mai triste, morăcănoase și, uneori, puse pe ceartă, atunci când vedem că toate se fac numai cu munca și zilele noastre tot mai înnourate. Nu avem timp de întrebări. Cine a greșit, cine a ales prost? Nu, copiii au nevoie de noi și ne consumăm toată energia nedorită, în iubirile durute, respinse sau, pur și simplu, terminate, pentru ei, pentru copii suportăm, oricum alternativă nu avem. Și anii trec! Repede, amețitor… Nu mai vedem oglinda, oricum ne minte, nu suntem noi acolo, chipuri bătrâne, cu buzele pungă de regrete nespuse, cu cearcăne pentru tot nesomnul acordat lor, copiilor, grijilor și mai apoi bolilor… Nici pe ei nu-i mai vedem, am devenit niște roboțele asexuate, care fac ciorba, dau cu mătura, întind cearceaful peste suferință…

Și cine a greșit? Dacă există vinovat, noi am ales ipostaza asta, noi am vrut să fim mame și neveste, am renunțat fără niciun regret la talente incipiente sau prea orbitoare, pentru ca ei să nu stea în umbră, am renunțat uneori la studii, carieră, ajungându-ne să le fim sprijin nerecunoscut lor, iubiților bărbați. Eram tare mândre de el, frumos, deștept și tandru. Ce dorințe să mai ai tu, femeie? Totuși, să fii iubită, să fii tu, totul, specială, nemaivăzută, prețuită. Ai dat mult și ai fi vrut să primești, măcar respect, ai fi vrut să mai fii lângă umărul lui, să mai dormi pe brațul lui, chiar așa, cu reflexele amortizate, cu pielea mătuită, cu cearcăne, cu mai multe kilograme, dar cu aceeași iubire, cu aceleași amintiri comune. Ai fi uitat tot, dar în filmul ăsta ești doar tu. Pe o porțiune de timp ați împărțit călătoria la doi…