LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Despre cuvânt și cum îl folosim

De cele mai multe ori când încep să scriu ceva, desigur am un plan, cât de cât, o temă, asta pentru povestirile mele, că pentru poezii există metoda: umplerea cu emoții și deversarea cuvintelor, șlefuind imaginile produse, până la mirarea că uite asta nu o gândisem, dar mi-a ieșit mult mai bine așa.

Cât despre cum să scriu, ca să captez atenția cititorului, azi când se scriu atâtea pagini cu de toate: poetic, gazetărește, romantic sau tehnic, folosind aceleași cuvinte din DOOM, doar să sune convingător, eu aleg varianta mea de vibrație emoțională. Nu o să pot niciodată, mai ales în scris, să am un vocabular vulgar, cu termeni triviali, ca să incit imaginația unora care se plictisesc de normalitate. De bun simț, ca să-și descarce frustrările, fiind șocanți, ca să diminueze lipsa de substanță, de educație, arătându-și atitudinea lor de fiecare clipă… Parcă astfel s-ar curăța de neputința de a ieși la lumină și de a-și arăta o minimă decență. Dar, vorbind de curând despre premiile acordate anul acesta și de vreo trei ani încoace, la același Mare Concurs de debut în volume, de la Botoșani, culmea, la ziua lui Eminescu, cei agrementați să aleagă, să discearnă, consideră că valoarea cuvintelor este dată de însuși textul propus, nu de modalitatea de a estompa teribilismul de argou, nici vorbă de pudoare, nu există nicio jenă în abundența termenilor care descriu acte fiziologice și părțile organice binecunoscute, anatomic vorbind.

Nimic nou sub soare… Fiecare e liber să scrie cum dorește și cum simte, dar dând o importanță atât de mare, repetitiv (de vreo trei ani), nu cuvintelor, nu exprimării prea libertine, ci celor care doresc să se știe că fac parte din niște grupări atipice. Care au nevoie de libertatea atitudinii și exprimării de budoar, care acum este pusă și recitată pe scenă, cu rol de operă, de artă, pentru care sunt premiați, mi se pare o involuție în cultura română.

Așadar. noi cei din vechea normalitate, devenim minoritari, dacă schimbările ce ni se propun, atât la nivel comportamental, dar mai ales de exprimare, nu ni le însușim. Această dezinhibare o avea un rol, că altfel nu numai că nu ar fi tolerată, nicicum premiată, o fi ceva de genul prea multă educație strică. Pe vremuri, se preda estetica, adică modalitatea de a expune în cel mai fericit mod un text ca să transmită maximul de emoții și cunoștințe. Ca să poți să-ți expui abilitățile lingvistice și cunoștințele în cel mai pertinent mod, fără ca cineva să se simtă discriminat, lezat în vreun fel. Nu mai vorbesc de valoarea estetică, de emoția produsă, de tehnica de a îmbrăca orice vulgaritate în metafore insinuante, mult mai apreciate ca efect final. Astea, sigur, sunt păreri proprii, nu trebuie să fac exces de ele, pentru că oricum nu conving pe nimeni, de nimic… Dar, dacă e cineva care poare spune ce e valoarea literară, eu sunt cea mai atentă…