A trecut timpul atât de repede, fără să fi făcut ceva deosebit. Sunt 6-7 săptămâni de când mi-am rupt mâna și parcă nu numai mâna, dar și creierul meu are o falie care nu mai leagă bine ipostazele trăite. Există multe situații în care nu mă adun și nu pornesc să fac ceva concret. Știți starea de a privi în gol, pentru că nu remarci nimic, dar în mintea ta, gânduri, gânduri, discuții în soliloc, imagini din amintiri care vin și trec… Nu poți să te distragi și timpul trece, trece și tu nu îl poți opri, pentru că nu ești în prezent. Situația asta cred că merge spre patologic. Trist, nu? Lipsă de voință, o vârstă care începe să se manifeste așa…
Am visat azi noapte pește, mulți pești care trebuiau curățați și puși la prăjit. Un pește mare frumos, în casa, bucătăria profesoarei mele de română, doamna Viorica Drăghici Rădulescu (așa știam eu, deși eu nu am fost în bucătăria domniei sale). Dânsa mă tot îmbia să îi iau eu și eu repetam, respingeam oferta. Nici nu îmi trebuiau, dar cred că mai ales fugeam de miros, de munca de a îi curăța și de a îi prăji. Era tare dezamăgită și atunci, într-un elen de voință și implicare, am convenit să îi curăț și să îi prăjesc eu și să îi punem la congelator, pentru cine știe când va fi nevoie de ei; desigur, să iau și eu o parte. Sigur, când m-am trezit, mi-am pus problema ce înseamnă acest vis. Eu nu prea trec pe lângă visele pe care mi le amintesc, fără să mă gândesc mult ce și de ce le-am avut. Pentru că persoana lângă care eram era doamna Profesoară Drăghici și vehemența cu care insista să iau eu peștele, m-am gândit, că îi sunt cumva datoare. Promisesem să îi citesc cărțile (are două romane emoționante) și să scriu ceva despre ele, măcar o cronică, un semnal… Nu am ajuns să o fac, deși am citit de ceva vreme cărțile, nici la domnia sa, nu am ajuns și asta promisesem, să o vizitez ritmic.
Acum făcând acest exercițiu de eliberare din oniric, zic să creionez puțin impresiile pe care le mai păstrez de la lectura cărților Doamnei Profesoare. Domnia sa mi-a dat atâtea, cunoștințe, sfaturi, susținere… Cărțile Clepsidra I și II, editate la editura Gimnasium, gândite probabil un lung șir de ani, sunt scrise și editate după lungi așteptări, la o vârstă minunată prin acumulările emoționale și de cultură, puțin atipică pentru debut literar. Sigur, memoria de lungă durată, cea mai sinceră, e cea mai cuprinzătoare de emoțiile copilăriei, ale iubirii familiare, de începutul de viață conștientă. Se scriu astăzi multe cărți pe teme autoreferențiale, care transmit puternice emoții și pentru că noi, cititorii, am fost cumva părtașii întâmplărilor descrise. Așadar, găsim o narațiune suplă, care ne obligă să urmărim cu interes povestea, cum spuneam, și pentru că ne regăsim printre scenele povestite sau doar dornici să însoțim autoarea în evoluția unei epoci. Sunt multe detalii sociale, care dau cărților o amprentă de frescă a societății de început de epocă și sfârșitul alteia, așadar putem să vedem aceste volume ca făcând parte din cartea de istorie a unei generații.
Povestea pendulează între lumea unui sat din apropierea orașului Târgoviște, și cred că este vorba de satul Șuța, unde viața avea alte valori și alți timpi de desfășurare, într-o familie, ca mai toate în acea perioadă, când toți membrii ei aveau sarcini bine stabilite în gospodărie, mai ales când unul dintre ei, la un moment dat, nu mai poate oferi sprijinul lui familiei. Așadar, plecarea copiilor la oraș pentru completarea educației, punea o mare și grea presiune pe restul membrilor rămași. Dar Mama, scrisă cu literă mare, e cea care susține și determină acest demers. Era începutul altei epoci, când nu se mai putea trăi din munca pământului, pentru că nu mai era, și atunci devenea obligatoriu ca părinții să-și îndrume și să-și susțină copiii să învețe. Făceau mari sacrificii, dar copii îi răsplăteau învățând, era cel mai frumos dar oferit trudei părinților. Sunt destule imagini emblematice povestite emoționant despre cum se efectuau drumurile spre școală, cu carele prin glodul ulițelor desfundate de ploi, cu tot ce era necesar supraviețuirii lunilor de școală trăite de acești minunați copii, aici frații Doamnei Profesoare Drăghici, la o gazdă care avea o astfel de locuință pentru elevii din alte localități. Am văzut cu ochii minții străzile Târgoviștei anilor 50-60 și descrierea liceelor pe care le-am cunoscut și eu mai târziu, nu cu mult schimbate, doar poate la nivel intelectual, de comportament civic. Oamenii frumoși și buni sunt în toate epocile, indiferent de obligațiile socio-politice. Cărțile nu abundă de prețiozități stilistice, epicul este însoțit de un verb concis, astfel ca narațiunea să fie cea pe care se sprijină cititorul, dorind să trăiască acele clipe descrise de autoare. Este, clar, o carte cu trimiteri autobiografice, nu doar că este scrisă la persoana întâi, dar referințele personale ne însoțesc pretutindeni, cu acea candoare a amintirilor ramase calde, indiferent de vârstă. Tot timpul autoarea face o paralelă între lumea satului, lăsată cumva în urmă, pentru că școala deschidea deja alte perspective și lumea orașului eteroclit, din punctul de vedere al unui tânăr abia ajuns pe străzile cu caldarâm ale urbei, dar atractive, pentru că reprezentau viitorul.
Am trăit cu bucurie povestea acestei perioade, o sagă a familiei dusă cu responsabilitate, dar și fresca unui oraș în plină transformare, în care orice întâmplare devenea un eveniment demn de consemnat, amprentat în memoria tinerelor personaje. Sunt nume de persoane, personalități ale urbei care, odată aduse în fața evenimentelor, capătă o mai mare reprezentare, cum este cea a artistului Vasile Blendea. Sunt aduse aminte nume de străzi, de profesori, de licee care conferă autenticitate acestei fresce, pagini de istorie, căci așa pot încadra aceste volume, ca făcând parte din bibliografia obligatorie a cărții de istorie târgovișteană.
Este emoționant să putem răsfoi o istorie personalizată, Doamna Profesoară fiind un capitol (pentru mine unul special) de istorie a emoțiilor nedevoalate la nivel profesor-elev al celui mai cunoscut liceu, „Ienăchiță Văcărescu”, chiar dacă domnia sa a studiat la liceul „Carabella” („Grigore Alexandrescu”), un alt mare centru de cultură. De asemenea, a fost fondatoarea unei reviste de cultură, „Vlăstarul”, care a pus amprenta pe un mare grup de elevi ai liceului nostru. Și acum văd acea revistă, care nu credeam că avea, peste ani să îmi determine cumva pașii, coordonați și de Doamna Profesoară Viorica Drăghici-Rădulescu.
Așadar, visul cu peștele era nevoia mea, obligația de implicare (curățatul peștelui), trecerea peste aceste mici neajunsuri și mersul mai departe, chiar dacă peștele este alunecos… Este bucuria, satisfacția scoaterii la lumină a acestor fresce istorice, scrise cu atâta emoție de un om de cultură, ajuns la o vârstă demnă de respect, pe care ne-o dorim cu toți. Îi mulțumim Doamnei Profesoare pentru tot ceea ce a făcut pentru noi! Așadar, Clepsidra I și II fac parte din bogata noastră istorie de patrimoniu…
Constanța Popescu este poetă târgovișteană și membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
